.

.

.

.
DACA AI INTRAT PRIMA DATA PE ACEST BLOG, ITI UREZ "BUN VENIT" SI NU UITA CA:

a) parerea despre un blog, nu ti-o poti "contura" citind in fuga 3 randuri dintr-un comentariu, cum nici o carte n-o poti cataloga dupa coperti.

b) in partea dreapta vei gasi ARHIVA BLOGULUI de unde poti alege oricare din cele peste 800 de comentarii scrise de catre subsemnatul in ultimii 7 ani.

c) daca, citind, constati ca nivelul tau intelectual depaseste cu mult nivelul acest blog, poti posta orice parere, insa....in final, n-ar fi rau a te gandi sa aduci ca ultim argument irefutabil, blogul tau, aratand atat subsemnatului cat si celor care-mi citesc blogul, cum arata un blog de "calitate". Desigur, cunosti faptul ca, puterea exemplului poate fi extrem de convingatoare.

.

.

marți, 28 iunie 2011

RETROSPECTIVA IUNIE 2009 - IUNIE 2011.

Buna seara, dragii mei !

Bine v-am gasit scumpii mei si va salut cu mare drag.

Ma uit la ceas si vad ca este ora 00:17, practic, primele minute ale unei zile cu o insemnatate deosebita pentru mine si cu amintiri care nu le voi uita toata viata.

Exact acum doi ani, in 2009, la fel, priveam ceasul in mijlocul noptii, insa...fumam tigara de la tigara si aproape ca mintea imi era paralizata de durere si amintiri pe de-o parte, dar si de griji si temeri pe de alta parte. Putin mai jos, veti intelege, de ce.

In acea noapte nu am dormit nici macar 1 minut. La ora 7 dimineata, porneam masina si plecam spre nordul capitalei, unde dupa 30 de minute paseam in spital.

Au urmat, o serie de discutii cu medicii, o scurta asteptare in fata unei sali de operatie si.....la un moment dat, am auzit o voce care mi-a spus: SA VA TRAIASCA !

Imi aduc extrem de bine aminte momentul. La auzul acelor cuvinte, am intors capul, si....desi, respectiva asitenta trecuse pe langa mine, jur ca n-am vazut-o, insa cand m-am dezmeticit ca mie mi se adreseaza, am intrebat-o, cu ultimele forte pe care le mai aveam:

"S-a nascut? Este sanatos?"

Dupa ce am primit raspunsul afirmativ, simteam cum corpul nu ma mai asculta si cum acea minima vlaga ce-o mai aveam, nu-mi era suficienta pentru a ma mai tine pe picioare.

Ochii ii aveam atintiti catre usa salii de operatie, care dupa cateva minute s-a deschis brusc si a aparut un incubator care era impins de o asistenta spre Sectia de Neonatologie.

N-AM SA UIT CAT VOI TRAI, ACEL PRIM "CONTACT" VIZUAL INTRE MINE SI ACEA MOGALDEATA CARE ERA IN INCUBATOR !!!!

Cand va fi sa mor, cu siguranta de 100%, voi trece pragul acestei lumi cu acea imagine in minte, o imagine absolut superba, necuantificabila chiar de ar fi sa luam in considerare toate averile de pe pamant.

Nu ma intrebati, cum am ajuns in fata Sectiei de Neonatologie, nu ma intrebati cate minute au trecut pana cand o asistenta medicala a iesit avandu-l in brate pe baietelul meu, pentru ca....sincer nu stiu, insa atunci cand mi-a spus "Hai, veniti sa-l vedeti, sa-l tineti in brate si sa-l pupati", VA JUR PE SFANTA CRUCE PE CARE O AM LA GAT ca n-am avut curajul nici macar sa il ating, atat de paralizat eram de emotie.

Tot ce am putut sa fac, a fost sa izbucnesc in plans. De fapt, zambeam si plangeam.

Acelea au fost primele momente in care am realizat ca ZAMBESC pentru prima data in ultimele doua luni, iar cei care-mi citesc blogul de multa vreme, stiu prea bine, prin ce cumplita suferinta treceam in acel moment. Aproape ca, nu mai stiam sa zambesc, va jur ca simteam cum muschii faciali sunt angrenati intr-o miscare care imi devenise total straina.

Am petrecut urmatoarele ore in spital, a ajuns intre timp si Jungle Man, cu care am plecat spre casa. Cat a durat drumul de la spital si pana in Titan, desi....conduceam, plangeam ca un copil. Nu mai tin minte exact, insa cred ca si lui Jungle Man ii dadusera lacrimile, desi incerca pe cat posibil sa se ascunda.

DUPA ATATA SUFERINTA (oricum, a mai durat luni si luni de zile), ACEA ZI, A FOST PRIMUL MOMENT IN CARE AM SIMTIT CA TRAIESC, CA EXIST, CA RESPIR SI SUNT VIU.

Pana atunci, in ultimele 2 luni de zile, aveam senzatia ca sunt un "cadavru - viu"(si chiar ajunsesem sa arat ca un cadavru, slabind 10 kg), pentru mine nemaiexistand zi si noapte, ci doar....o continua suferinta.

Dupa ce am ajuns in Titan, m-am dus la o catedrala, am ingenuncheat in fata altarului si plangand in continuare (cred ca am plans ore in sir fara sa ma pot opri), am avut dialogul meu cu Dumnezeu, din nou....cei care imi citesc blogul de multa vreme, cunosc prea bine "episodul".

Cand am ajuns acasa, ERAM SINGUR. Desi, era prima zi dupa o lunga perioada in care simteam ca traiesc, totusi....mintea imi era paralizata de GANDURI.

Ganduri, ganduri, ganduri, care va rog sa ma credeti, nu-mi ofereau nici macar 1 SECUNDA DE RELAXARE, epuizandu-ma continuu si dandu-mi senzatia ca in scurta vreme capul imi va exploda.

Pe de-o parte, asa cum se intamplase in ultimele 2 luni, secunda de secunda imi venea in minte tot ce traisem anterior (nu mai detaliez, deja este cunoscut, pentru ca am scris pe blog), iar pe de alta parte, eram constient ca trebuia sa ma adun si sa realizez ca un prunc are nevoie de ajutorul meu.

Scumpii mei, dupa 3 zile, plecam din spital cu masina, avand langa mine pe baietelul meu, iar piciorul imi tremura incredibil pe pedala de ambreiaj. Am pus masina pe "avarii" si nu cred ca am mers cu mai mult de 40 km/ora, eu care....cu multi ani in urma, chiar si in prima zi cand m-am intors de la politie dupa ce mi-am luat carnetul, m-am suit singur in masina, mi-am pus "lamaia" in geam si am cutreierat tot Bucurestiul, socandu-mi toti cunoscutii pe la care am trecut. Iar peste 3 zile, rulam cu 130-140 km/ora spre Sinaia, tot cu "lamaia" in geam, desi....conduceam o prapadita de Dacia Nova.

Niciodata n-am avut frica de masina, cu exceptia acelei zile in care l-am scos din maternitate pe baietelul meu. Atunci, pur si simplu imi tremura piciorul pe ambreiaj.

Ulterior, la fel mi-a tremurat si mana pe ibric, atunci cand dupa 1 ora, ajuns acasa, a trebuit sa-i prepar primii 30 ml de laptic "NAN 1 cu H.A", tin minte si acum. :):):)

Azi, la fix doi ani distanta de la acele evenimente, stau in fata laptopului dupa ce mi-am incasat portia de "palme" de la un obraznic care zambeste in coltul gurii cand ma "carpeste", insa.....NICIODATA N-AM SA POT UITA ACELE CLIPE.

Luni de zile la rand, ma trezeam noaptea sa-i prepar lapticul (stiti ca bebelusii mananca din 3 in 3 ore maxim), iar in prima secunda cand deschideam ochii, MI SE ACTIVA IMENSA DURERE SI CRUNTELE AMINTIRI A TOT CE TRAISEM, si....ajuns in bucatarie, imi dadeam seama ca, TOTUSI....trebuie sa prepar lapticul pentru un prunc nevinovat, care astepta infometat sa "pape".

SUFERINTA PE CARE AM AVUT-O IN SUFLET SECUNDA DE SECUNDA, LUNI DE ZILE LA RAND, coroborat cu responsabilitatea pe care o aveam fata de baietelul meu si "notele" de plata care veneau sub forma unor lovituri absolut naucitoare pentru toate idiotenile facute cu ceva vreme in urma, cand iubeam cu disperare, acceptand o bataie de joc pe care azi, pur si simplu o cred NEREALA, dar....care, a fost cat se poate de reala, m-au adus in scurta vreme (1 luna jumatate) in situatia de a claca, de a ajunge in spital si....de a fi nevoit sa accept ca sunt in pragul DEZASTRULUI, asa ca, am apelat la UNICA SOLUTIE EXISTENTA IN ACEL MOMENT, facand o cerere sa intru in concediu de 2 ani, pentru cresterea copilului.

Acest concediul de 2 ani pentru cresterea copilului, se termina AZI, exact in ziua in care baietelul meu implineste 2 ani. De joi, voi reveni la munca, asa cum am facut timp de 18 ani, inainte de a intra in acest concediu.

Au fost 2 ani de zile in care am facut tot ce-mi este cu putinta sa-mi recapat echilibrul. Sunt constient si simt 100%, ca niciodata nu voi mai putea fi la "parametri" pe care-i aveam inainte de IMENSA SUFERINTA prin care am trecut in anul 2009, suferinta ce a tinut al naibi de mult, incredibil de mult.

Azi, imi place sa cred ca mi-am recapatat macar la nivel de avarie, ECHILIBRUL PE CARE L-AM AVUT INAINTE, si...sper sa nu ma insel.

Vis-a-vis de BLOG....cu siguranta voi continua sa scriu.

Desi, multi nu cred sau sunt tentati sa rada, CANDVA....tocmai scrisul m-a salvat de la a-mi pierde mintile de durere.

Jungle Man, care stie ca in acele momente de SUFERINTA CUMPLITA, am scris zilnic pe mailul meu, timp de peste 1 an de zile, arhivand totul in "Draft", imi spune mereu razand ca ar da multi bani pentru a-l lasa sa citeasca ce am scris la acea vreme.

Acele "scrieri", nu le-am sters nici acum si nici nu le voi sterge vreodata. Sunt dovada vie, a CUMPLITEI SUFERINTE PRIN CARE AM TRECUT ATUNCI, iar cand baietelul meu o sa creasca si daca vreo data o sa fie tentat sa-mi repete "greselile", ii voi da sa citeasca acele mii si mii de randuri pe care le-am scris cand ma taram ca un caine si nu credeam ca ma voi mai ridica vreo data.

Spuneam mai devreme ca, desi....de joi ma voi reintoarce la serviciu, voi continua sa scriu pe acest blog, chiar si daca acest lucru ar insemna sa-mi pierd in fiecare noapte, 2 ore din "portia" de somn.

Da, sub nicio forma n-am sa renunt la a mai scrie pe blog, pentru ca....dupa cum spuneam, cu mult timp inainte de a deschide acest blog, TOCMAI SCRISUL M-A SALVAT DE LA A-MI PIERDE MINTILE DE DURERE.

Daca la acea vreme, nu as fi avut "refularea" in scris, azi....CRED CA ERAM UN PACIENT AL SPITALULUI 9.

Una peste alta, azi, in ultima zi a concediului de 2 ani pentru cresterea copilului, aducandu-mi aminte in ce hal aratam si in ce stare deplorabila din punct de vedere psihic ma aflam, atunci cand am inaintat cererea de "concediu", NU POT DECAT SA INGENUNCHEZ CU ICOANA IN MANA SI SA-I MULTUMESC DIN INIMA LUI DUMNEZEU CA NU M-A LASAT SI....CHIAR DACA FOARTE GREU, IN TIMP INDELUNGAT SI CU MULTA DURERE, M-A AJUTAT SA MA RIDIC.

Va pupicesc cu drag, scumpii mei, si....ma pregatesc ca maine, sa merg la Catedrala sufletului meu, impreuna cu piciulica, acolo unde....exact cu 2 ani in urma, la cateva ore dupa ce se nascuse, eram pravalit in fata altarului, sfarsit de putere si cu mintea paralizata de durere, avand o discutie cu Dumnezeu.

Dupa care, intr-un cadru restrans (pentru ca nu-mi place circul), spre seara, imi voi sarbatori pustiul la restaurantul meu preferat....normal, ati ghicit, Trattoria de pe B-dul Decebal. :):):)

Abia astept sa mananc o felie din minunatul tort de ciocolata, pe care-l gasesc numai acolo, la Trattoria, cred ca cel mai bun pe care l-am mancat in viata mea. :):):)

5 comentarii:

  1. La multi ani si multa sanatate celui mic!

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc frumos. La randu-mi, va urez tuturor, din tot sufletul si cu toata credinta, TOT BINELE DIN LUME.

    RăspundețiȘtergere
  3. La multi ani!
    Iti inteleg emotia si sentimentele speciale pentru baietelul tau si va doresc sa fiti sanatosi, norocosi,fericiti!
    Sa va mearga bine, sa va bucurati intotdeauna - unul ,de celalalt, sa ramaneti mereu ,,cei mai buni prieteni" si sa vi se-ndeplineasca dorintele!
    ...Felicitari si pentru blog!- unul din putinele/rarele/ bloguri ADEVARATE!
    Iti doresc- de asemenea- o ,,reintoarcere glorioasa" in ,,campul muncii"(!!!)- cu satisfactii profesionale si materiale!
    Pe curand, cu ganduri bune si urari de bine!
    (am sa revin - si cu MULTUMIRILE mele SPECIALE pentru sustinerea morala si ...,,publicitatea favorabila"(!) in cazul lui Dinu- baiatul meu...
    Sunt Dana Popescu(mama lui Dinu) si iti MULTUMESC mult pentru ca ai fost alaturi de noi!

    RăspundețiȘtergere
  4. Pentru "Dana Popescu": Buna seara. Am fost alaturi de baiatul tau, l-am sustinut cu tot sufletul, pentru ca VIATA, mi-a aratat de zeci de ori dovada "vie" a ceea ce poate insemna UN COMPLOT MIZERABIL, pus la cale de persoane care la un moment dat detin "cutitul si furculita". Culmea este ca, de cele mai multe ori, comportamentul detractorilor care pun la cale COMPLOTUL, este infinit mai grav si imoral decat al celui pe care-l arata cu "degetul". Asa am simtit eu vis-a-vis de situatia in care s-a aflat baiatul tau, asa mi-a spus flerul si asa am actionat. Iar de obicei, FELRUL NU PREA MA INSEALA. :):):)

    RăspundețiȘtergere
  5. Multumesc, Mircea!
    You're a SURVIVOR!(Congratulations!)
    ...si eu voi fi -mereu- cu gandul alaturi de voi si ...
    ...faptul ca in aceasta lume( din ce in ce mai ,,aglomerata" cu oameni limitati)- mai intalnim(totusi!)persoane care GANDESC si care vor sa faca ceva pentru ca lumea acesta sa fie ,,a better place"- INSEAMNA ca ar putea sa mai existe sperante intr-un viitor mai bun pentru copiii nostri...
    ,,Keep Walking!"

    RăspundețiȘtergere