12 MARTIE 2017 -12 SEPTEMBRIE 2017.

Buna seara, dragii mei!

Oscilez intre a ma duce pana la bar sau a sta acasa. Si, cum inca...nu m-am hotarat, mi-am spus sa scriu cateva randuri.

Bai, fratilor, voi, vreodata, aflati intr-o situatie, v-ati intrebat cum veti fi, spre exemplu, peste 6 luni?

Eu...da!

Hai sa va povestesc!

Astazi, dupa pranz (in jurul orei 13-13:30) coborasem sa fumez o tigara. Si, cum tragem eu linistit din "mahoarca", imi vine in minte intrebarea "in ce zi suntem astazi?".

Realizez, instant, ca ieri a inceput scoala (si stiam ca incepea pe 11 septembrie), asa ca, axiomatic, astazi era 12 septembrie!

Bai, in momentu' in care am realizat ca este 12 septembrie, pur si simplu, mi-a inghetat sangele in vene!

Cu fix 6 luni in urma, si, ca un facut, exact, dupa pranz, ma duceam in bucatarie (abia trezit), imi luam medicamentele de tensiune, mancam un covrig si beam o gura de fanta, dupa care...la nici 5 minute, simteam cum mi se "rupe" vederea, cum imi amorteste, mai intai, obrazul stang, apoi, cu o viteza incredibila, si cel drept, urmand bratele si picioarele, si, simtind ca ma voi prabusi, tot ceea ce am mai apucat sa fac, a fost sa ma asez pe jos, langa un scaun.

Stiu! Am mai povestit aceste lucruri! Dar, daca nu ati avut ghinionul sa traiti asa ceva, nici nu va doresc.

La un minut dupa ce m-am asezat pe jos, langa scaun, mi-am dat seama ca nu mai pot sa vorbesc, ca gura imi este inclestata, ca am transpirat ca un porc si ca imi vine sa fac pipi cu o forta incredibila. Era absolut evident ca, in halul in care eram (nici ochii nu-i mai puteam deschide), sa ajung pana la wc, era absolut exclus, asa ca am facut pipi pe mine.

Ascultam cum era chemata "salvarea" si cum fiul meu plangea, intreband "ce a patit tati?".

Salvarea a venit in cateva minute (maxim 8-10 minute), dar, pentru mine, acele minute au reprezentat mai mult decat cei 43 de ani si jumatate, pe care ii aveam, atunci.

POATE VI SE PARE PATETIC, DAR IN ACELE MINUTE, ERAM ABSOLUT CONVINS CA AM FACUT ATAC CEREBRAL SI CA NU VOI REZISTA PANA VA AJUNGE SALVAREA.

Tot corpul imi era paralizat! Eram intins pe jos de catre echipajul salvarii, nu-mi puteam misca niciun membru, imi era frica sa nu ma inec cu saliva, avand gura inclestata, nu puteam respira, tremuram ca o varga (cred ca si de la faptul ca eram ud de la urina), nu puteam sa deschid gura, asa cum imi cerea doctorul de pe salvare, care voia sa-mi bage sub limba o pastila...

Eram praf! Aveam masca de oxigen pe fata si credeam ca voi muri!

Tot ceea ce eram in stare sa fac, era sa spun, in gand, TATAL NOSTRU, si sa-L rog pe Dumnezeu sa-mi mai dea o sansa, sa nu ma ia, pentru a-mi putea creste copilul!

Stiu! Suna patetic! Dar este purul adevar! Si nu doresc nimanui sa treaca prin astfel de momente.

Cand a venit si al doilea echipaj de salvare, sentimentul ca am patit ceva foarte grav s-a accentuat si mai rau. Ii auzeam pe doctori cum se sfatuiau unde sa ma duca...Universitar, Floreasca sau Pantelimon. Ii auzeam vorbind despre atac cerebral si despre faptul ca, pentru a ma ridica de jos, trebuie sa cheme pompierii. Dar...nu mai este timp!

La un moment dat, am simtit cum sunt ridicat si pus pe o targa, il auzeam pe fiul meu cum plangea in hohote, si parca vocile celor care ma carau, imi erau cunoscute. Erau niste baieti de la bloc, care se intorceau de la fotbal. (am aflat ulterior)

Ajuns in salvare, dardaiam de imi clantaneau dintii in gura si eram extrem de speriat de ceea ce va urma! Nu vedeam nimic, pentru ca nu puteam deschide ochii.

La un moment dat, am simtit o mana pe bratul meu si o voce de femeie care imi spunea ca totul va fi bine!

Cred ca nici cand aveam 5 ani, nu am simtit nevoia sa ma tina mama de mana, asa cum am simtit in acele momente, sa ma tina acea femeie! Am implorat-o sa nu-mi dea drumul la mana, dupa care am auzit cum porneste sirena salvarii si am simtit ca plecam catre spital.

Totul drumul, pana la spital, acea femeie m-a tinut de mana si avea grija ca masca de oxigen sa-mi stea bine pe nas.

REGRET ENORM CA NU STIU CINE A FOST ACEA FEMEIE CARE M-A TINUT DE MANA SI MI-A TRANSMIS ATAT DE MULTA ENERGIE POZITIVA!

Ajuns la spital, mi s-a luat sange, mi s-a administrat ceva, intravenos, si am fost bagat la tomograf. Apoi la plamani.

Trecuse mai bine de o ora de cand ma prabusisem in bucatarie, atunci cand am putut deschide ochii si am reusit sa-mi misc mainile si picioarele. Mi-au dat lacrimile. Plangem ca un copil si ii multumeam lui Dumnezeu, pentru faptul ca imi revenisem.

ERAM PE TARGA SI ASTEPTAM REZULTATUL TOMOGRAFULUI, CAND M-AM INTREBAT CU INGRIJORARE MAXIMA:

1. OARE, AM FACUT ATAC CEREBRAL?

2. OARE, PESTE 6 LUNI, VOI PUTEA FI CUM AM FOST PANA IERI?

Scumpii mei, fix, 6 luni, s-au implinit astazi: 12 MARTIE -12 SEPTEMBRIE!

Inca, nu sunt bine! Dar, sunt infinit mai bine decat eram in seara zilei de 12 martie, cand m-am intors de la spital.

Fiecare zi care a urmat dupa acea seara, desi, stiu ca nu ma veti crede, a fost o lupta cumplita pentru a-mi reveni.

In primele zile dupa acel groaznic episod, nu puteam ramane singur in casa, pentru ca simteam pregnant ca se va intampla ceva rau.

Apoi, saptamani la rand, pentru a vorbi cateva minute, ERA UN ADEVARAT CHIN! Pur si simplu, cand incepeam sa vorbesc, simteam cum imi explodeaza capul si se instaleaza o stare de lesin.

Mi se prescrisese Xanax, dar am hotarat sa iau doar o jumatate de pastila pe zi (doza de atac, era de 2 pastile pe zi) si sa evit orice zona de stres.

Duceam, zi de zi, o lupta cu mine, sa renunt la Xanax si sa cred cu putere ca imi pot reveni, singur! Ceea ce am si facut, dupa vreo 3 saptamani.

La cateva zile, mi-a murit mana, am realizat ca trebuie sa am grija de tata si, cel mai grav, ca este bolnav de Alzheimer, a trebuit sa achit, singur, pe langa costul a doua locuri de veci si inmormantarea, inca o datorie de cateva zeci de milioane, iar, in acea perioada, eram absolut praf cu banii (belelele, ca un facut, nu vin niciodata cand stai bine financiar), a trebuit sa gasesc rezolvare unei probleme foarte serioase, unde ramasesem total descoperit samd.

Lunile aprilie, mai si iunie, au fost absolut groaznice. Ma chinuiam sa vorbesc, ma chinuiam cu o ameteala continua si incercam cu disperare sa evit, pana si cea mai mica urma de stres.

Lunile iulie si august, pe care, in mare parte, le-am petrecut pe litoral, m-au ajutat enorm!

Cred ca cea mai buna terapie a fost sa stau si SA PRIVESC MAREA! Mi-am petrecut zeci de ore privind marea, iar, noaptea, pe balcon, alte zeci de ore, ascultand-o.

Astazi, desi, inca nerefacut complet, in mod clar, ma simt mult mai bine. Deja, rezist sa discut, aproape ca inainte, simt din ce in ce mai putin acea presiune ucigatoare (in spatele capului), iar ametelile au disparut.

Sincer, atunci, pe 12 martie, cand eram pe targa si asteptam rezultatul de la tomograf, nici nu indrazneam sa ma gandesc ca, peste 6 luni, pe 12 septembrie, voi mai fi om!

Iar pentru acest lucru, neincetat, zi de zi, I-AM MULTUMIT LUI DUMNEZEU!

Pe viitor, va trebui sa respect cu sfintenie...evitarea stresului si a nervilor!

Simteam inca de la inceputul anului ca MA VOI PRABUSI, pentru ca stresul si nervii, problemele carora abia le gaseam rezolvare, cu fiecare zi care trecea, ma apropiau de colaps!

Unei singure intrebari, nu i-am gasit raspuns:

CE AM PATIT IN ACEA ZI DE 12 MARTIE?

Ma intreb acest lucru, zi de zi, pentru ca...atac cerebral, spun doctorii ca nu am facut, cu tensiunea, culmea, nu am avut probleme, dar, cum nu s-a intamplat niciodata, luni de zile, dupa acel momemt, presiunea in spatele capului era insuportabila, si, cel mai inspaimantator, cum incepeam sa vorbesc, simteam cum imi plesneste capul si imi vine sa lesin.

Despre nervi si stres, Dumnezeule, nici nu se mai pune problema, CHIAR SI ASTAZI, daca ma enervez 1 minut...

In fine...

Bineinteles, DOAR O PARERE!