Dupa ce m-am uitat la un film, in drumul pana la bucatarie, unde voiam sa fumez o tigara, am trecut prin sufragerie si... vazand copiii (pentru ca, este si nepotelul meu) cum, INCA, se joaca pe "Xbox", m-am uitat la ceasul de la mana: ORA 0:28. Si, uite asa, am realizat ca, am intrat in ULTIMA ZI A ANULUI 2017!
Chiar nu stiu cand a trecut acest an! Parca, a zburat! Pffff....
Acum, in ultima zi a anului, privind, retrospectiv, sunt nevoit a recunoaste faptul ca, desi, l-am inceput in "genunchi", totusi, pana la urma, nu a fost, deloc, un an rau!
Anul trecut, exact pe 31 decembrie, desi nu aratam, eram extrem de stresat si suparat, iar datorita unui context ce imi scapase de sub control, coroborat cu o atmosfera atat de tensionata si conflictuala, incat...foarte putini, macar, si-o pot imagina, cu atat mai putini, sa o si traiasca, simteam cum ma scufund, zi de zi, fara sa pot gasi vreo solutie!
Luna ianuarie, dar, mai ales, februarie, au reprezentat APOGEUL stresului, conflictelor si nervilor, fapt care a contribuit decisiv la ceea ce am trait in ziua de 12 martie, atunci cand am cazut in bucatarie, fiind luat cu salvarea si dus la spital, aproape in stare de paralizie totala. Apoi, ca un facut, la doar cateva zile, mi-a murit mama.
ZIUA DE 12 MARTIE 2017 a fost ziua cand am avut de ales: continui si...bine nu va fi, sau...tai in carne vie, luand toate masurile pentru protectia sistemului meu nervos, fara mila sau regrete, AVAND O SANSA SA IMI REVIN!
Si, am ales! Am ales unica varianta, pe care ar fi ales-o orice om care ar fi ajuns sa cada din picioare, sa fie paralizat, timp de 1 ora, iar in saptamanile care au urmat, sa nu poata functiona decat ajutat de Xanax.
Datorita temperamentului meu (super cretin si auto-distrugator), am ajuns de multe ori in spital (mai ales in ultimii 10 ani), insa, in starea in care am ajuns pe 12 martie, nu se mai intamplase!
Au urmat 3 luni de chin maxim, in care faceam eforturi uriase pentru a ma concentra, atunci cand participam la o discutie, pentru ca, pur si simplu, simteam cum imi explodeaza capul si oboseam teribil. Nu mai vorbesc despre analizele si testele medicale, care trebuiau sa arate ce se intamplase atunci cand am cazut din picioare.
Unii medici sustineau ca am suferit un atac cerebral tranzistoriu, iar, altii, ca a fost punctul in care sistemul nervos a cedat total, aruncandu-ma intr-o stare de paralizie. Nici acum, nu stiu, cu exactitate, ceea ce a fost!
Abia pe la inceputul lunii iunie, am inceput sa simt primele semne ca, incet, incet, imi revin. Apoi, cele 32 de zile petrecute pe litoralul Marii Negre, desigur, in Romania, la Mamaia, au contribuit decisiv la echilibrarea sistemului meu nervos.
Amicii mei, si acum, imi aduc aminte si imi reproseaza faptul ca, din 8 sambete petrecute la "Loft-ul" din Mamaia, in niciuna dintre acestea nu am participat "cap-coada" la petrecere, preferand sa stau, cat mai mult, pe plaja.
Sa stau linistit si sa privesc marea (mai ales, pe inserat), iar, apoi, sa stau si s-o ascult din balconul hotelului, pana tarziu in noapte, in timp ce dialogam cu mine, facandu-mi nenumarate introspectii, a reprezentat cea mai puternica terapie.
Pe la inceputul lunii septembrie, desi, inca nu ma simteam in deplinatatea fortelor, era evident faptul ca, imi revenisem, peste asteptari, IAR PELERINAJUL FACUT LA MORMANTUL PARINTELUI ARSENIE BOCA, undeva, pe la jumatatea lunii octombrie, a fost, de departe, cel mai frumos moment al acestui an, energia pozitiva cu care m-am incarcat acolo, simtind-o, si acum!
Inceputul iernii m-a gasit intr-o stare, cu mult mai buna decat mi-as fi imaginat-o, in cea mai optimista previziune pe care as fi putut sa o fac, dupa ce cazusem din picioare, in luna martie, iar cele 6 zile petrecute la Poiana Brasov, cu ocazia sfintei sarbatori a Craciunului, mi-au aratat ca:
Fara doar si poate, sunt pe drmul ce bun!
Insa...
Contrar aparentelor, daca traiesc cateva seri la rand, in agitatia unor petreceri, asa cum au fost cele de la Hotelul Alpin (dans, muzica, sute de persoane), SISTEMUL MEU NERVOS, INCA NU ESTE PREGATIT SA FACA FATA, pentru ca, in ultima seara de petrecere, desi, eram bine dispus si linistit, am avut la un moment dat, un inceput de atac de panica, pe care am stiut sa-l controlez, dar, care, totusi, m-a speriat destul de mult.
Acesta este si motivul pentru care am renuntat la a mai merge de revelion la o petrecere, preferand sa stau, linistit, acasa.
Una peste alta, acum, in ultima zi a unui an pe care l-am inceput in "genunchi", ii multumesc BUNULUI DUMNEZEU pentru faptul ca, prin credinta si rugaciune, am avut puterea sa ma ridic, incet dar sigur!
Iar, daca, copiii, abia acum, la ora 1:44, au venit in bucatarie pentru a-mi ura "Noapte buna", i-am aliniat la o poza, care sa "puncteze" sfarsitul anului 2017....un an, BUN, totusi!
Bineinteles, DOAR O PARERE!
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu