NU VOI UITA, VREODATA, ZIUA DE 12 MARTIE 2017!

Buna dimineata, dragii mei!

Ziua de duminica, 12 martie 2017, nu o voi uita vreodata. Desi au trecut 48 de ore de la momentul cumplit in care, mai mult ca niciodata, am simtit ca voi muri, si cel mai grav, ca acest lucru se va intampla sub ochii baietelului meu, SOCUL, INCA, IL SIMT DIN PLIN.

De cate ori imi amintesc si rememorez "scena"...plang! Asa fac si acum, cand scriu aceste randuri.

Cat de mici si neputinciosi suntem in fata mortii! Daca, sanatosi fiind, parem niste smecheri, cu bani, functii, influenta, avere, in fata mortii, devenim niste GAZULITE NEAJUTORATE.

Eu nu sunt un om bogat si nici influent, dar in acele momente in care simteam cum corpul nu-mi mai apartine, iar moartea se apropie din ce in ce mai mult, AS FI DAT ABSOLUT ORICE BUN MATERIAL, NUMAI SA MAI POT RESPIRA NORMAL, SA-MI SIMT CORPUL, SA-MI POT MISCA MAINILE SI PICIOARELE, SA POT DESCHIDE OCHII SI SA MAI FIU CA INAINTE.

In acele cumplite momente, in cazul in care m-ar fi intrebat cineva daca accept sa mananc, ani de zile de acum in colo, paine goala si sa beau apa, imbracat in zdrente si, posibil, batjocurit de cei ce ar fi trecut pe langa mine, RASPUNSUL AR FI FOST 100% "DA", doar sa pot sa traiesc!

Pana nu traiesti un astfel de moment, nu poti realiza inutilitatea crasa a "luptelor" sociale si materiale pe care le duci de-a lungul vietii, atat de putin importante, in raport cu ceea ce aveam mai de pret pe lumea asta, SANATATEA!

Ne suparam ca nu am luat o prima, in timp ce alti colegi au luat, ne suparam ca nu am fost alesi spre "avansare" sau ca postul pe care-l vanam a fost oferit altuia, ne suparam ca cineva ne-a lovit masina in parcare sau ca vecinul ne-a inundat, ne suparam ca am ramas cu credite mari de achitat dupa ce am luat o "teapa" imobiliara sau ca, poate, cineva nu ne-a mai inapoiat banii imprumutati, ne suparam de barfa colegilor sau loviturile primite de la prieteni, ne suparam ca ne-a inselat iubita sau ca sora/fratele ne-au tradat, ne suparam ca seful ne-a tras un "perdaf" sub ochii, sau nu, ai colegilor, ne suparam ca, in trafic, cineva ne-a taiat calea, fara sa faca, macar, cu avariile, ne suparam ca odrasla nu a luat nu stiu ce nota la un examen sau ca nu a reusit sa intre la nu stiu ce institutie de invatamant samd!

FRATILOR, CREDETI-MA, CAND AJUNGI SA VEZI MOARTEA CU OCHII, ITI DAI SEAMA CAT DE NEINSEMNATE POT FI TOATE ACESTE SUPARARI!

Stiti, ce este extrem de curios?

Ca in acele momente in care ERAM PRABUSIT PE JOS, imi simteam corpul total paralizat, inima cum dadea sa-mi iasa din piept, cand faceam eforturi uriase pentru a putea respira si nu puteam articula absolut niciun cuvant, curgandu-mi saliva din gura, in mod inconstient, ca sa nu mai spun cand am urinat fara sa-mi dau seama, TOTUSI, un lucru reuseam sa fac:

SA SPUN, IN GAND, "TATAL NOSTRU", SI SA-L ROG DIN TOT SUFLETUL PE DUMNEZEU SA NU MA IA SI SA-MI MAI ACORDE O SANSA DE A-MI VADEA BAIETELUL CRESCAND!

Am rostit, in gand, continuu, "Tatal Nostru", si chiar daca unii vor fi tentati sa zambeasca, eu am ferma convingere ca acest lucru m-a facut sa rezist.

Incercam sa-mi misc mainile, macar un cm, si vedeam ca nu pot! Incercam sa raspund la ceea ce ma intreba echipajul de pe masina salvarii, si vedeam ca, in afara unor sunete sinistre, care pur si simplu ma infiorau, altceva nu puteam sa articulez, incercam sa-mi tin capul drept, si realizam ca fara ajutorul medicului care mi-l sustinea cu mainile, nu as fi reusit, incercam cu disperare sa deschid ochii si, nu puteam! Din omul de 1,87 si 97 kg, ajunsesem o "carpa"!

Eram prabusit pe jos, baltind in propria urina si saliva care-mi curgea din gura, cu masca de oxigen pe nas, pentru ca, nivelul de oxigenare a creierului (din ceea ce aratau aparatele era foarte prost), DAR "TATAL NOSTRU" NU AM INCETAT SA POT SPUNE IN GAND!

Plang, de cate ori imi aduc aminte! Plang, si acum, cand scriu!

Cat de mici si neputinciosi suntem in fara MORTII, si cu cata disperare ne agatam, in acele momente, de Dumnezeu, sa ne mai dea o sansa!

Primul moment in care am simtit ca revin la viata, s-a intamplat in masina salvarii! Nu vedeam nimic din ceea ce se intampla cu mine, pentru ca nu puteam deschide ochii, insa auzeam o voce calda de femeie (cred ca era doctorul de pe salvare) care imi tinea cu mana masca de oxigen si imi vorbea continuu pentru a fi sigur ca nu imi pierd cunostinta. FRICA DE MOARTE MA PARALIZASE! Simteam cu fiecare clipa care trecea ca nu voi rezista pana la spital! Atunci am simtit cum cineva ma ia de mana. Era mana acelei doamne doctor! Cu toate fortele adunate, cred ca am reusit sa ii strang un pic mana, si nu i-am mai dat drumul pana ce am ajuns la spital. Nu voi sti niciodata cine a fost acea doamna doctor, pentru nu am vazut-o, neputand sa deschid ochii, insa energia uriasa pozitiva pe care mi-a transmis-o in acele momente, a fost inceputul "revenirii".

Cand, tarziu, dupa mai bine de 1 ora si ceva, la spital fiind, urmare perfuziilor administrate, am reusit sa deschid ochii si am inceput sa-mi simt din nou corpul, AM FOST CEL MAI FERICIT OM DIN LUME!

Nu-mi mai trebuia nimic! Nici masina, nici bani, nici vacante, nici haine, nimic!

Tot ceea ce imi doream era sa ajung cat mai repede acasa, SA-MI STRANG BAIETELUL IN BRATE!

Cand parasisem casa, pe targa din panza, carat de vecini, imi ramasese intiparit in creier, plansetul baietelui meu care, cu disperare, intreba: "Unde-l duce pe tati? Vreau sa merg si eu!"

Plang! Plang si ii multumesc lui Dumnezeu! Nu voi uita, vreodata, ziua de 12 martie 2017!

Bineinteles, DOAR O PARERE!