ITI MULTUMESC, MAMA! DUMNEZEU SA TE ODIHNEASCA!

Astazi, nu voi putea spune "Buna dimineata, dragii mei".

Este trecut de ora 5,30 dimineata. Ma aflu pe holul Spitalului Municipal. Verdictul primit acum cateva minute a fost clar, sec, fara urme de speranta:

"Mama dvs. mai are cateva ore de trait. Nu mai avem ce sa-i facem"

Numai de acest lucru nu aveam nevoie, acum, in aceasta saptamana, in care abia m-am tarat dupa ceea ce am patit duminica trecuta.

Aseara (vineri), abia ma intorsesem de la spitalul unde resusisem sa fac angio RMN-ul, cand am primit un telefon de la sora mea, care ma anunta ca, mama, nu este bine deloc, nemaiputand sa vorbeasca.

Cum am aflat, m-am aruncat intr-un taxi si am mers in Militari, la parintii mei. Mama era foarte rau, asta se vedea, fara a fi medic. Nu mai putea sa vorbeasca, nu ma mai recunostea si abia respira.

Am ingenunchiat langa patul ei, i-am luat mana in mana mea si m-am bucurat ca am ajuns la timp, in casa parinteasca, sa mai pot trai cateva clipe langa ea.

Sunt sigur ca nu a fost cea mai buna mama din lume, cum sunt sigur ca, nici eu, nu sunt cel mai bun tata din lume, dar, daca toata viata mea am fost un om corect 100%, netendandu-ma, nici macar o data, sa intru in "smecherii", acest lucru il mostenesc de la MAMA MEA!

Mama nu a iubit banii niciodata! Desi, daca ar fi intrat in "smecherii" (doar lucrase in comertul exterior) ar fi putut sa aiba foarte multi bani.

Aseara, stateam in genunchi langa patul ei, constient fiind ca este ultima data cand am acesta ocazie, si in gand, ii multumeam pentru educatia pe care mi-a dat-o!

Pana sa vina salvarea si pompierii care au transportat-o la spital, am apucat sa fac o poza. Probabil, o ultima poza cu mama mea, in viata!

Dupa ce au luat-o la spital, pana a venit un prieten sa ma ia cu masina (eu, renuntand momentan la condus, avand in vedere gravele problemele medicale avute duminica trecuta), am simtit nevoia sa ma plimb prin apartamentul saracacios al parintilor mei. Si, cu fiecare pas pe care il faceam, mi se derulau prin fata ochilor zeci de ipostaze ale copilariei si adolescentei traite in acel apartament.

Paseam in camera mea, si imi aduceam aminte de fotbalul jucat cu nasturi pe o planseta ce reprezenta terenul de fotbal, impreuna cu toti baietii de pe scara, atunci cand aveam 9-10 ani. Apoi imi aduceam aminte de zecile de nopti de poker jucate in acea camera (pe la 20-22 de ani), cu prietenii din cartier, la care, nu o data, a participat si tata, si unde, taiam fumul de tigara cu "cutitul".

Paseam pe holul de la intrare (lung de cativa metri) unde, atunci cand eram copil, ma jucam cu mingea.

Paseam in bucataria unde, Dumnezeule, zeci de ani, seara de seara, fara exceptie, parintii mei beau o cana cu cafea si stateau de vorba pana noaptea tarziu. Sau de momentele in care ne adunam cu totii in aceeasi bucatarie, jucand "Macao", "Nu te supara frate", "Bunul gospodar", iar mai tarziu, cand m-am marit...rummy. Sau de zecile de ani in care, negresit, de Paste si de Craciun, mama facea cozonaci.

Paseam in sufrageria care, in 1991, a gazduit zeci de invitati la bairamul dat cu ocazia majoratului. Deasemenea, priveam spre locul in care, an de an, impodobeam bradul de Craciun. Apoi, am dat cu ochii de o poza. La naiba! Ce repede trec anii! Se intampla, acum vreo 6 ani.

Paseam in camera surorii mele, si imi aduceam aminte cum, pusti fiind (18-20 de ani), dupa ce pierdeam la pacanele, ma duceam la ea sa ma imprumute cu ceva bani. (ca sa mai joc, evident)

Paseam in baie, si imi aduceam aminte de zilele cand veneam lesinat de obosit si leoarca de transpirat de la fotbal (14-15-16 ani), aruncandu-ma direct in cada de baie.

Paseam prin tot apartamentul acela, saracacios, de cartier, si plangeam aducandu-mi aminte zeci de clipe minunate ale copilariei si adolescentei.

Toate averile lumii si tot confortul existent, daca le-as avea vreodata, nu vor putea compensa minunatele clipe traite de-a lungul copilariei si adolescentei mele, in acel apartament, modest, de cartier.

Tata, saracu', se uita mirat la mine si ma intreba ce caut. Nu mai intelege nimic din ceea ce se intampla in jurul sau. Boala Alzheimer este neiertatoare. Mama, fusese luata la spital, sub ochii sai, de catre pompieri, si el ma intreba unde a disparut nevasta lui, pentru ca nu a mai plecat niciodata la acea ora tarzie.

Cand am plecat la spital dupa mama, tata ma intreba "Mami se va intoarce maine acasa, nu?"

Ce puteam sa-i spun? I-am spus "Da, tata! Maine se va intoarce acasa".

Mama nu m-a recunoscut, acum jumatate de ora, cand am reusit sa intru in camera de "Urgente majore", si ajungand langa patul ei, i-am vazut corpul slabit, agonizand, cu masca de oxigen pe figura si cu aparatele de monitorizare care, in ciuda "sustinerii" administrate intravenos, se incapatanau sa arate o tensiune arteriala de 6. Am mangaiat-o pe cap si am pupat-o pe frunte. Foarte probabil, a fost ultima data cand am mai avut aceasta ocazie, cu mama in viata.

Cand termin acest comentariu, MAMA MEA ISI TRAIESTE ULTIMELE ORE ALE VIETII!

Iar, eu, fiul ei, scriu si plang pe un scaun din holul Spitalului Municipal! Mi-as dori sa stie ca, TOATA VIATA, II VOI FI RECUNOSCATOR PENTRU CINSTEA SI CORECTITUDINEA PE CARE O MOSTENESC DE LA EA!

Bineinteles, DOAR O PARERE!

RAMBO DE ROMANIA!

Buna seara, dragii mei!

Tocmai ce m-am intors de la Spitalul Medicover. Fireste, urmeaza analize amanuntite, rmn cerebral, electroencefalograma, angiografie cerebrala, consult al inimii samd. Suspiciunile medicilor, pentru episodul trait duminica, sunt doua:

- atac cerebral ischemic;

- atac de panica extrem de sever, datorita sistemului nervos grav afectat;

Nu ma voi intinde mult cu scrisul, pentru ca ma simt extrem de slabit si stresat, dar am realizat cu uimire faptul ca, in cadrul Parlamentului, exista un...RAMBO!


Daaaaa! Deputatul Catalin Radulescu!

Dupa cum stiti (probabil), RAMBO DE ROMANIA, pentru ca a fost extrem de suparat pe manifestantii care, inca blocheaza, seara de seara, P-ta Victoriei (uite, sincer, chiar nu stiam ca se mai intampla acest lucru), a venit cu solutia imprastierii acestora cu ajutorul tunurilor cu apa, amenintand ca, in caz extrem, EL SI-A PASTRAT MITRALIERA AKM, obtinuta pe vremea cand era tanar revolutionar, si, oricand ar fi nevoie, nu va avea vreo jena sa o foloseasca!

Pe langa extrem de grava afirmatie facuta, Rambo de Romania, aducandu-si aminte de momentele glorioasei sale tinereti, cand lupta la revolutie cu AKM-ul in mana, a mai facut inca una, muuuult mai grava si SFIDATOARE, in raport cu realitatile societatii romanesti:

PENTRU MERITELE CU CARE A MANUIT MITRALIERA ACUM VREO 30 DE ANI, RAMBO DE ROMANIA, INCASEAZA O INDEMNIZATIE DE REVOLUTIONAR (viagera), in cuantum de vreo 5000 lei/lunar, pe care, insa, o considera...O MIZERIE DE INDEMNIZATIE!!!

Domnu' Rambo, nu stiu cati oameni castiga, astazi, in Romania, suma de 5000 lei/luna, dar atatia cati ori fi, imi place a crede ca, cu totii, apreciaza si ii multumesc lui Dumnezeu ca fac parte dintre norocosi. Dar, daca dumneata o consideri o mizerie de indemnizatie, DE CE NU RENUNTI LA EA? Uite, ai putea sa o donezi unui azil de batrani sau unei case de copii. La fel ai putea face si cu salariul de deputat, pe care, se pare ca, il consideri, tot o mizerie!

Si uite asa, ai putea sa-ti legi pe frunte o bentita, sa-ti pui AKM-ul pe umar, si sa faci un drum pana in Vietnam!

Razboi, nu vei mai gasi acolo, dar am auzit ca sunt FEMEI FRUMOASE! Trage o "rafala" de mitraliera (sunt sigur ca le vei impresiona), si sa vezi ce calm si pozitiv te vei intoarce!

Bineinteles, DOAR O PARERE!

NU VOI UITA, VREODATA, ZIUA DE 12 MARTIE 2017!

Buna dimineata, dragii mei!

Ziua de duminica, 12 martie 2017, nu o voi uita vreodata. Desi au trecut 48 de ore de la momentul cumplit in care, mai mult ca niciodata, am simtit ca voi muri, si cel mai grav, ca acest lucru se va intampla sub ochii baietelului meu, SOCUL, INCA, IL SIMT DIN PLIN.

De cate ori imi amintesc si rememorez "scena"...plang! Asa fac si acum, cand scriu aceste randuri.

Cat de mici si neputinciosi suntem in fata mortii! Daca, sanatosi fiind, parem niste smecheri, cu bani, functii, influenta, avere, in fata mortii, devenim niste GAZULITE NEAJUTORATE.

Eu nu sunt un om bogat si nici influent, dar in acele momente in care simteam cum corpul nu-mi mai apartine, iar moartea se apropie din ce in ce mai mult, AS FI DAT ABSOLUT ORICE BUN MATERIAL, NUMAI SA MAI POT RESPIRA NORMAL, SA-MI SIMT CORPUL, SA-MI POT MISCA MAINILE SI PICIOARELE, SA POT DESCHIDE OCHII SI SA MAI FIU CA INAINTE.

In acele cumplite momente, in cazul in care m-ar fi intrebat cineva daca accept sa mananc, ani de zile de acum in colo, paine goala si sa beau apa, imbracat in zdrente si, posibil, batjocurit de cei ce ar fi trecut pe langa mine, RASPUNSUL AR FI FOST 100% "DA", doar sa pot sa traiesc!

Pana nu traiesti un astfel de moment, nu poti realiza inutilitatea crasa a "luptelor" sociale si materiale pe care le duci de-a lungul vietii, atat de putin importante, in raport cu ceea ce aveam mai de pret pe lumea asta, SANATATEA!

Ne suparam ca nu am luat o prima, in timp ce alti colegi au luat, ne suparam ca nu am fost alesi spre "avansare" sau ca postul pe care-l vanam a fost oferit altuia, ne suparam ca cineva ne-a lovit masina in parcare sau ca vecinul ne-a inundat, ne suparam ca am ramas cu credite mari de achitat dupa ce am luat o "teapa" imobiliara sau ca, poate, cineva nu ne-a mai inapoiat banii imprumutati, ne suparam de barfa colegilor sau loviturile primite de la prieteni, ne suparam ca ne-a inselat iubita sau ca sora/fratele ne-au tradat, ne suparam ca seful ne-a tras un "perdaf" sub ochii, sau nu, ai colegilor, ne suparam ca, in trafic, cineva ne-a taiat calea, fara sa faca, macar, cu avariile, ne suparam ca odrasla nu a luat nu stiu ce nota la un examen sau ca nu a reusit sa intre la nu stiu ce institutie de invatamant samd!

FRATILOR, CREDETI-MA, CAND AJUNGI SA VEZI MOARTEA CU OCHII, ITI DAI SEAMA CAT DE NEINSEMNATE POT FI TOATE ACESTE SUPARARI!

Stiti, ce este extrem de curios?

Ca in acele momente in care ERAM PRABUSIT PE JOS, imi simteam corpul total paralizat, inima cum dadea sa-mi iasa din piept, cand faceam eforturi uriase pentru a putea respira si nu puteam articula absolut niciun cuvant, curgandu-mi saliva din gura, in mod inconstient, ca sa nu mai spun cand am urinat fara sa-mi dau seama, TOTUSI, un lucru reuseam sa fac:

SA SPUN, IN GAND, "TATAL NOSTRU", SI SA-L ROG DIN TOT SUFLETUL PE DUMNEZEU SA NU MA IA SI SA-MI MAI ACORDE O SANSA DE A-MI VADEA BAIETELUL CRESCAND!

Am rostit, in gand, continuu, "Tatal Nostru", si chiar daca unii vor fi tentati sa zambeasca, eu am ferma convingere ca acest lucru m-a facut sa rezist.

Incercam sa-mi misc mainile, macar un cm, si vedeam ca nu pot! Incercam sa raspund la ceea ce ma intreba echipajul de pe masina salvarii, si vedeam ca, in afara unor sunete sinistre, care pur si simplu ma infiorau, altceva nu puteam sa articulez, incercam sa-mi tin capul drept, si realizam ca fara ajutorul medicului care mi-l sustinea cu mainile, nu as fi reusit, incercam cu disperare sa deschid ochii si, nu puteam! Din omul de 1,87 si 97 kg, ajunsesem o "carpa"!

Eram prabusit pe jos, baltind in propria urina si saliva care-mi curgea din gura, cu masca de oxigen pe nas, pentru ca, nivelul de oxigenare a creierului (din ceea ce aratau aparatele era foarte prost), DAR "TATAL NOSTRU" NU AM INCETAT SA POT SPUNE IN GAND!

Plang, de cate ori imi aduc aminte! Plang, si acum, cand scriu!

Cat de mici si neputinciosi suntem in fara MORTII, si cu cata disperare ne agatam, in acele momente, de Dumnezeu, sa ne mai dea o sansa!

Primul moment in care am simtit ca revin la viata, s-a intamplat in masina salvarii! Nu vedeam nimic din ceea ce se intampla cu mine, pentru ca nu puteam deschide ochii, insa auzeam o voce calda de femeie (cred ca era doctorul de pe salvare) care imi tinea cu mana masca de oxigen si imi vorbea continuu pentru a fi sigur ca nu imi pierd cunostinta. FRICA DE MOARTE MA PARALIZASE! Simteam cu fiecare clipa care trecea ca nu voi rezista pana la spital! Atunci am simtit cum cineva ma ia de mana. Era mana acelei doamne doctor! Cu toate fortele adunate, cred ca am reusit sa ii strang un pic mana, si nu i-am mai dat drumul pana ce am ajuns la spital. Nu voi sti niciodata cine a fost acea doamna doctor, pentru nu am vazut-o, neputand sa deschid ochii, insa energia uriasa pozitiva pe care mi-a transmis-o in acele momente, a fost inceputul "revenirii".

Cand, tarziu, dupa mai bine de 1 ora si ceva, la spital fiind, urmare perfuziilor administrate, am reusit sa deschid ochii si am inceput sa-mi simt din nou corpul, AM FOST CEL MAI FERICIT OM DIN LUME!

Nu-mi mai trebuia nimic! Nici masina, nici bani, nici vacante, nici haine, nimic!

Tot ceea ce imi doream era sa ajung cat mai repede acasa, SA-MI STRANG BAIETELUL IN BRATE!

Cand parasisem casa, pe targa din panza, carat de vecini, imi ramasese intiparit in creier, plansetul baietelui meu care, cu disperare, intreba: "Unde-l duce pe tati? Vreau sa merg si eu!"

Plang! Plang si ii multumesc lui Dumnezeu! Nu voi uita, vreodata, ziua de 12 martie 2017!

Bineinteles, DOAR O PARERE!

IERI, AM VAZUT MOARTEA CU OCHII!

Buna seara, dragii mei!

Ieri, AM VAZUT MOARTEA CU OCHII. Si a fost absolut ingrozitor. In aproape 44 de ani, nu am simtit niciodata, cum "glontul", mi-a trecut mai aproape de cap.

Totul a inceput, ieri, dupa pranz, cand, dupa ce m-am trezit, ajuns in bucatarie, am mancat o bucatica de covrig si am apucat sa beau un pahar cu apa.

Apoi, deodata, fara vreun semn prealabil, am simtit cum nu mai vad clar (3 astfel de episoade, mai avusesem si pe parcursul zilei de sambata, dar imi reveneam dupa 1 minut), cum incep sa ametesc, sa-mi amorteasca toata mana stanga, cea drepta, obrajii, barbia, buzelele si picioarele. Cu un ultim efort, am reusit sa strig la baietelul meu s-o cheme pe ma-sa si, fiind 100% sigur ca ma voi prabusi, m-am asezat in fund langa un scaun din bucatarie. A fost chemata salvarea, care a venit foarte repede (maximum 10 minute), dar intre timp starea mea se inrautatise grav. Nu mai puteam sa vorbesc, iar tot corpul, de la fata si pana la picioare imi era pur si simplu paralizat.

Nimic din corpul meu nu parea ca ma mai asculta, ajungand sa urinez inconstient.

In acele momente am fost sigur ca voi muri, si ma innebunea gandul ca acest lucru se va intampla sub ochii baietelului meu care, vazandu-ma intins pe jos in stare de inconstienta aproape 100% (doar auzul imi mai ramasese functional) plangea de mama focului.

Echipajul primei salvari care a ajuns, a reusit sa-mi introduca o branula in vena, sa-mi ia tensiunea arteriala care explodase la 190/100, greu, foarte greu, a reusit sa ma faca sa pot lua o pastila (corpul meu era ca o carpa, ei imi tineau capul si ma miscau, eu neputand sa-i ajut cu nimic), mi-a fost facut un EKG, si s-a suspicionat ca am facut atac cerebral. Mi-a fost pusa masca de oxigen pe nas si s-a chemat si al doilea echipaj de ambulanta care, la fel, a venit imediat, hotarandu-se transportarea mea la spital.

Dar, cum sa ma transporte, avand in vedere ca eram prabusit in bucatariei, iar greutatea mea bate spre suta de kg?

Ii auzeam cum se sfatuiau ce sa faca, parte dintre ei sustinand ca trebuie sa cheme pompierii, iar altii sustinand ca nu mai este timp de pierdut, ca mai degraba, ar trebui gasiti niste vecini care sa ii ajute sa ma transporte (cu ajutorul unei targi, din aceea, din panza) la ambulanta.

Am avut noroc cu niste baieti din bloc, care se intorceau de la fotbal, cu ajutorul carora am fost transportat la ambulanta.

Nu vedeam nimic, pentru ca nu puteam deschide ochii, stiu doar ca, atunci cand am ajuns afara si pana sa ma bage in ambulanta, tremuram din toate madularele, pentru ca eram und tot (tricoul de la transpiratie si sortul si ciorapii de la faptul ca urinasem datorita starii de inconstienta pe care o avusesem).

Drumul pana la Spitalul Pantelimon (pentru ca, acolo m-au dus, fiind cel mai aproape de casa mea) mi s-a parut o vesnicie, iar imediat ce am ajuns acolo, m-am bagat la computer tomograf si mi-au luat analize de sange.

Greu, extrem de greu, dupa cel putin o ora, am reusit sa deschid ochii, si perfuziile pe care mi le-au administrat, timp de vreo 2-3 ore, au reusit sa ma echilibreze.

Din fericire, computerul tomograf a aratat ca nu prezentam sangerari in interiorul capului si nici cheaguri de sange, iar EKG-ul facut la spital (al doilea, pentru ca imi mai facusera inca unul, acasa), nu arata vreo dereglare a functionarii inimii.

Avand in vedere ca prezint un pseudoanevrism cerebral (2,6 mm), s-ar fi impus si o angiografie, dar Spitalul Pantelimon nu detine un astfel de aparat, asa ca, in zilele urmatoare, pe langa un set foarte laborios de analize de sange, consultarea unui neurolog (pentru ca, fara doar si poate, din nou, sistemul meu nervos a cedat), voi merge la alt spital sa fac angiografia cerebrala.

Fratilor, poate nu ma credeti, dar ceea ce am trait ieri, indiferent cat m-as chinui sa redau prin cuvinte, nu pot descrie cu adevarat ceea ce am simtit!

Poate ma insel, DAR AM SIMTIT MOARTEA EXTREM DE APROAPE, mai ales in momentul in care, aveam tot corpul paralizat, gura inclestata si imposibilitatea articularii vreunui cuvant, inima care imi bubuia in piept, sufocarea cu care ma luptam, nu mai spun de momentul in care am simtit ca urinez inconstient.

O unica groaza aveam, si pentru asta m-am rugat tot timpul lui Dumnezeu (am spus Tatal Nostru continuu, in gand), SA NU MOR SUB OCHII BAIETELULUI MEU, care plangea in hohote.

Bineinteles, DOAR O PARERE!

UNUL DINTRE "DECORATII" ROMANIEI, PENTRU CULTURA!

Buna seara, dragii mei!

Daca, vreodata, vom dori sa intelegem, in amanunt, procesul urias de degradare la care a fost supusa tarisoara noastra scumpa si draga, ROMANIA, din momentul trecerii de la socialism la democratie, fara doar si poate, VASILE TURCU, nu va putea lipsi din analiza.

Saptamana trecuta, intr-una dintre zile, o clasa de "prichindei" urma sa fie filmata de o echipa a unei televiziuni in timpul orelor desfasurate la scoala. Toata lumea s-a pregatit, inclusiv, prichindeii, gatiti si aranjati pentru filmare.

Insa...SURPRIZA!

Pe ultima suta de metri, respectiva televiziune a anuntat-o pe invatatoare ca...VASILE TURCU A INCERCAT SA SE SINUCIDA, iar "carul" care trebuia sa vina sa-i filmeze pe prichindei, a fost trimis sa filmeze despre "subiectul zilei".

Ma pricep foarte bine la oameni! Cei care ma cunosc, stiu prea bine ca imi este suficient sa privesc o poza, iar parerea pe care o exprim despre respectiva persoana, nu este departe de adevar!

Nu-mi mai aduc cu exactitate aminte, cand a aparut VASILE TURCU in anturajul finantatorilor echipei de fotbal Dinamo Bucuresti, si, implicit, in atentia camerelor de luat vederi. Dar, imi aduc aminte cu exactitate siderarea cu care mi-am spus atunci "necioplitul asta, in costum si cu trabuc in gura, de unde a mai aparut?".

Acum, dupa ce impricinatul a incercat sa-si puna capat zilelor, am aflat un lucru absolut infiorator:

IN ANUL 2004, VASILE TURCU, A FOST DECORAT DE CATRE PRESEDINTELE ROMANIE, CU ORDINUL "MERITUL CULTURAL IN GRAD DE OFITER"!!!!!!

Baiiiiiii! Este absolut siderant!

Daca dam crezare declaratiilor venite din partea unei femei, NICULINA TOADER, o fosta iubita a consumatorului de trabuc, pe vremea cand era gravida in 8 luni, bruta, pentru ca i-a reprosat ca nu munceste si pierde timpul aiurea, a batut-o cu pumnii si picioarele in burta, pana a fost luata cu salvarea, iar a doua zi a nascut o fetita moarta!

Mai mult! Daca dam crezare declaratiilor venite din partea unui domn, CRISTIAN POPESCU, fostul sef al consumatorului de trabuc, pe vremea cand lucra la ICRAL, aflam ca acesta, pe langa faptul ca era un analfabet, badaran si fara pic de educatie, le mai avea si cu "ciorditul".

Bai, cele doua persoane mentionate mai sus, si-au asumat public responsabilitatea declaratiilor, asa ca, nu vad vreun motiv pertinent pentru care nu am da crezare.

Si, atunci, intreb:

Oamenii presedintelui Romaniei (de atunci, din 2004), chiar nu au stiut pe cine decoreaza???

Bai, VASILE TURCU, a primit din partea STATULUI ROMAN, decoratia de mai jos???

Pai, fratilor, aceeasi decoratie au primit-o si Mircea Albulescu, Ernest Maftei, Stefan Mihailescu Braila, Gheorghe Dinica, Stela Popescu, Florin Zamfirescu samd.

Doamne Dumnezeule!!!!

In ce hal s-a putut degrada, Romania, in ultimii 30 de ani!

BINEINTELES, DOAR O PARERE!

LAURENTIU REGHECAMPF, MAI INCERC O PREVIZIUNE!

Buna ziua, dragii mei!

Intotdeauna am fost de parere ca, de ajuns, cu o oarecare doza de sansa, poti sa atingi SUCCESUL, dar cel mai greu este sa reusesti a te mentine pe acel palier

LAURENTIU REGHECAMPF

Este suficient sa privesti o poza de-a sa, si sa concluzionezi ca, VIATA, i-a oferit (cu o maaaaaare doza de sansa), cu mult mai mult decat isi imagina acum 15 ani.

Ca jucator de fotbal, sa fim seriosi, nu a rupt nici pe departe "gura targului", dar a fost, spre deosebire de multi altii, un baiat serios si respectos.

ANA MARIA PRODAN

Cine nu o cunoaste pe distinsa doamna, plina de tupeu si cu gura foarte mare?

De asemenea, este suficient sa privesti o poza de-a sa, si sa concluzionezi ca, acesti aproape 30 de ani scursi de la momentul '89, i-au creat doamnei, cel mai prolific mediu de a parveni.

Dar nu va mai dura mult! Pariati pe ceea ce va spun!

De altfel, acum aproape 4 ani, tot aici, pe blog (13 august 2013), am atras atentia asupra faptului ca, LAURENTIU REGHECAMPF, dupa 2-3 "paharele" de succes, impulsionat si de "prietenii" de langa el, INCEPE SA-SI PIARDA BUNUL SIMT SI ECHILIBRUL, RISCAND SA DEVINA UN MASCARICI!

Anii scursi din 2013 si pana in prezent, nu m-au contrazis, ci, din contra, se pare ca mi-au dat dreptate!

Cine este Laurentiu Reghecampf, astazi???

UN ANTRENOR CARE, DESI, INCA, BENEFICIAZA DE CELE MAI BUNE CONDITII DE PREGATIRE SI CEI MAI BUNI JUCATORI DIN CAMPIONATUL INTERN, lipsit total de grijile financiare ale majoritatii cluburilor romanesti, merge din esec in esec!

Daca, atunci, pe 13 august 2013, cred ca dupa o victorie cu Dinamo (incepuse campionatul de 4 etape), facea niste declaratii total neelegante vi-a-vis de adversarii sai, spunand ca ii putea bate cu 10-0 sau ca, sunt adversari mult mai puternici decat Dinamo, la care ar trebui sa se gandeasca, uite ca astazi, la DOAR 4 ani distanta, desi echipa Dinamo a supravietuit unei INSOLVENTE, scorul ultimelor 2 partide jucate cu Steaua a fost de 7-2 (la general), in favoarea sa!

Aseara, domnul Reghecampf a mai inregistrat un esec usturator! A facut 1-1, pe teren propriu, cu ultima clasata, ASA Tg Mures. Iar campionatul, din ce in ce mai clar, pare ca se pierde!

Am 30 de ani de cand urmaresc fenomenul "fotbal", zi de zi. Dar nu am vazut vreodata, in toata lumea aceasta, cat este de mare, CA UN ANTRENOR DE FOTBAL (mai mult sau mai putin cunoscut), sa fie aparat pe retelele de socializare sau la tv, DE CATRE NEVASTA! Si o nevasta obraznica si cu gura mare!

Sa jignesti, este foarte usor! Mai ales cand ai ajuns in "varf". Dar, dupa doar 1-2 campionate castigate si cateva performante in cupele europene, sa incepi sa arunci cu dejectii, intr-un antrenor precum Piturca (am dat doar un exemplu), este de neadmis!

Piturca, ca individ, nu-mi este simpatic! Dar, sa ajunga a fi jignit si batjocurit de catre Reghecampf si a sa sotie, imi pare mult prea mult! Deocamdata, nu numai varsta face diferenta dintre cei doi, dar si performanta, atat ca jucatori de fotbal cat si ca antrenori! Piturca, ca jucator de fotbal, este castigator al Cupei Campionilor Europeni si Supercupei Europei, iar ca antrenor de fotbal, realitatea ultimilor 20 de ani, arata fara echivoc ca, PERFORMANTELE ECHIPEI NATIONALE (acelea, cate au fost), sunt strict legate de olteanul arogant!

In final, asa cum am facut in 2013, voi mai face o previziune in ceea ce il priveste pe Laurentiu Reghecampf!

INCA 3-4 ANI SUB INFLUENTA MAI MULT DECAT NEFASTA A NEVESTII, SI CARIERA SA DE ANTRENOR DE FOTBAL SE VA TERMINA!

Genul de siropuri indiene, precum "Soarele meu este cel mai valoros antrenor din Romania", dupa doar cateva "paharele" baute din licoarea succesului, dau bine in "Can-can" sau "Click", nu si pe "dreptunghiul verde".


Bineinteles, DOAR O PARERE!