DUPA APROAPE 20 DE ANI, AM GASIT SISTEMUL MEDICAL DIN ROMANIA, NESCHIMBAT.

Buna ziua, dragii mei!

Spre norocul meu, sunt vreo 18 ani de cand nu mai ajunsesem in spital cu o problema grava. In anul 1998 statusem in Spitalul Universitar timp de 3 saptamani, cu mama, care facuse infarct. Atunci a avut mare noroc, desi vremurile (in ceea ce priveste dotarea din spitale) nu dadeau prea mari sperante. A salvat-o priceperea, mai intai, a doctorului de la salvare (pentru ca mama ajunsese in coma la spital), iar ulterior a doctorului Gherasim (sa-i dea Dumnezeu sanatate) si a echipei sale medicale, din care mi-l mai aduc aminte pe doctorul Vinereanu (atunci, un tanar medic stagiar).

JOI SEARA AM AJUNS DIN NOU CU MAMA LA SPITAL, TOT LA UNIVERSITAR, iar ceea ce a urmat a fost o noapte de groaza.

NU CREDEAM CA IN ANUL 2016, ESTE POSIBIL SA MAI STAI SA ASTEPTI O MASINA DE SALVARE TIMP DE 4-5-6-7 ORE! Dar, este cat se poate de adevarat!

Joi dimineata, sora mea a sunat la "salvare", in jur de ora 9. Dupa 2 ore, a venit prima "salvare" care a consultat-o pe mama (de vreo 3 saptamani acuza dureri cumplite de sold, care o facusera sa nu se mai miste dintr-un fotoliu, iar partea dramatica a fost ca acolo si dormea, DAR REFUZA CU INDARJIRE SA MEARGA LA SPITAL) si a ramas sa vina o a doua "salvare" care s-o duca la Spitalul Universitar.

A doua "salvare" a venit dupa vreo 4-5 ore. (se facuse deja ora 17) Eu am ajuns la spital pe la ora 17:30, iar mama era intrata la Camera de Garda.

Pana a fost consultata si i s-a stabilit diagnosticul (FRACTURA DE SOLD! si jur ca nu inteleg cum a putut sa stea cu asemenea dureri timp de trei saptamani, imobilizata intr-un fotoliu, si nu exagerez) s-a facut ora 21:30.

Cum doctorul a hotarat sa nu o interneze (adevarul este ca nici nu avea de ce, tratamentul constand in niste medicamente si IMOBILIZARE TIMP DE 1 LUNA DE ZILE LA PAT), era necesara inca o masina de salvare care s-o transporte acasa. Eu eram cu masina, dar mama mea este ca si paralizata, nu se poate misca absolut deloc.

Bai, fratilor! Primul soc l-am avut cand am aflat ca Spitalul Universitar nu mai are masini proprii de salvare (cu exceptia celor folosite la "dializa"), iar al doilea, cel mai mare, a fost ca a trebuit sa astept "salvarea" (solicitata prin 112 de catre medic) TIMP DE 4 ore, mai precis, pana la ora 1:30!

In tot acest timp am stat cu mama pe o targa mobila, in holul spitalului, la Camera de Garda, printre zeci de persoane care asteptau sa le vina randul sau insotitorii celor in stare mai grava.

Prima data am revenit cu un apel la 112, in jurul ore 23:15 (deja aveam aproape 2 ore de cand asteptam "salvarea"), iar la intrebarea, zic io, legitima, CAND VINE SALVAREA, mi s-a raspuns...."NU STIM, ASTEPTATI!"

Pai cat sa astept? Am solicitat, macar, sa-mi spuna o ora estimativa....12 noaptea, 1, 2, 3 dimineata. Raspunsul era invariabil...."NU POT SA ESTIMEZ ORA, ASTEPTATI!"

Pe la ora 1:15 (aveam deja vreo 4 ore de asteptare, dupa alte 4 ore cat am stat pana i s-a stabilit diagnosticul mamei mele) am sunat inca o data la 112. Am fost anuntat ca "salvarea" este pe drum.

Pe la ora 1:30, in sfarsit, a venit "salvarea"! Cand a vazut-o domnul de la salvare pe mama, total imobilizata, si cand a aflat ca locuieste la bloc, la etajul 6, a realizat ca nu are cum s-o urce cu targa.

TREBUIAU CHEMATI POMPIERII, cu o targa din panza, usor manevrabila, care sa poata face a fi posibil transportul pe scari la etajul 6.

Pe la ora 2:15, in sfarsit, pompierii urcau pe scari ultimul etaj din cele 6, dar se ivise o alta imensa problema: TATAL MEU (bolnav de alzheimer), NU NE RECUNOSTEA SI NU VOIA SA DESCHIDA USA! Pffffff, cu mare noroc si cu multe insistente am reusit sa-l facem sa deschida usa (o blocase, asadar, degeaba aveam cheie), dar aparuse o alta mare problema....MAMA PLANGEA SI MA IMPLORA SA N-O PUN IN PAT....CI PE ACELASI FOTOLIU UNDE STATUSE IN ULTIMELE SAPTAMANI.

Cum sa fac acest lucru?!? Normal ca am refuzat! Doctorul spusese clar: O LUNA DE ZILE IMOBILIZATA LA PAT!

A fost circul de pe lume pana am reusit sa o potolesc sa nu mai planga, sa nu ma mai implore, si sa inteleaga ca daca vrea sa mai aiba vreo sansa sa mearga pe propriile-i picioare, TREBUIE SA RESPECTE TOTAL CE I-A PRESCRIS MEDICUL!

Pe la ora 2:45 m-am urcat in masina si am plecat sa-i cumpar medicamentele prescrise de la farmacie. Ajuns cu ele la mama mea, s-a ivit alta problema....NU VOIA SA LE IA, REPETAND CA VREA SA MOARA.

Cu calm, am inceput sa-i explic ca trebuie sa ia tratamentul, ca nu e normal sa ma chinuiasca asa, ca eu fac tot ceea ce pot ca sa-si revina, DAR FARA A COLABORA CU EA, nu avem nicio sansa.

Tata? Ce sa spuna saracu'. Boala l-a facut ca de multe ori nici macar sa nu ma recunoasca, sa nu stie ca am un baietel, in fine...dramatic.

Pe la ora 3:45 am pus mana pe telefon si am sunat-o pe infirmiera cu care vorbisem in spital sa vina in fiecare zi si sa o spele pe mama. Pe la ora 4 am plecat spre casa, ca capul vajaindu-mi de la tensiune (stresul a facut sa-mi creasca rau tensiunea), iar pe la ora 5, in sfarsit, am pus capul pe perna, dar nu pentru mult timp, ci pana la ora 7, cand trebuia sa ma asigur daca infirmiera ajunsese la mama. (isi terminase "tura" in spital)

Ca o concluzie, dupa aproape 20 de ani am gasit sistemul medical neschimbat!

NU VREAU SA FIU INTELES GRESIT! NU MA REFER LA PERSONALUL MEDICAL, ei, saracii, abia fac fata valului urias de bolnavi care ajunge la spital. Inainte de a-i injura pentru ca asteptam foarte multe ore la Camera de Garda, ar fi corect sa realizam ca, spre exemplu, NOI, la serviciu, putem sa fumam o tigara, EI, din pacate, pur si simplu nu au timp!

Si daca a venit vorba de INJURII, cat am stat la Camera de Garda am auzit in dese randuri cetateni de etnie roma care, foarte revoltati, INJURAU ca asteapta mult si ca asa ceva nu poate fi posibil la un spital de urgenta!

DAR NU STIU CATI DINTRE EI AU AVUT VREODATA UN LOC DE MUNCA SI AU PLATIT ASIGURARI MEDICALE!!!!!!

Bineinteles, DOAR O PARERE!