LACRIMI...DE CE, ACUM, ATAT DE TARZIU???

Buna seara dragii mei!


Scumpii mei, desi....a trecut ceva vreme de cand n-am mai scris pe blog, totusi, zilele trecute am remarcat ca INCA, blogul mai este destul de citit si....cativa "ochisori" vigilenti mi-au atras atentia ca am scris un comentariu dupa care, la cateva ore l-am sters. :):):)

Daaaaa, scumpii mei, asa este, acum cateva zile, intr-o noapte, tarziu, am scris un comentariu, iar la doar cateva ore, dimineata cand m-am trezit, inainte sa plec la serviciu, l-am sters.

De ce l-am sters???

Sincer, nu stiu, insa....asa am simtit atunci, dupa o noapte destul de zbuciumata, in care am alternat somnul cu gandurile si framantarile.

Ce se intamplase, de fapt?

Pentru cei care n-au apucat sa citeasca acel comentariu, am sa explic imediat.

Acum cateva zile, pe 7 noiembrie, cu o zi inainte de marea sarbatoare "Sfintii Mihail si Gavril", tatal meu, cu care am incheiat orice relatie acum vreo 6-7 luni de zile (am scris la acea vreme pe blog), a trecut pe la consoarta mea si i-a adus niste jucarii baietelului meu.

Cand mi-a spus consoarta mea de acel episod, mi-a povestit si de faptul ca, tatal meu, atunci cand a venit vorba despre mine, i-au dat lacrimile si a spus ca situatia este dramatica.

Din acel moment, multe ore ce au urmat, inclusiv noaptea in care am scris acel comentariu (sters, ulterior), cat si a doua zi cand era marea sarbatoare si ziua tatalui meu, am tot fost framantat de ganduri, muscandu-mi buzele si nestiind ce sa fac.

Pana la urma, n-am facut nimic. Nici nu i-am dat telefon tatalul meu sa-i spun "La multi ani" si nici nu m-am dus impreuna cu sora mea si alte rude la el acasa.

A fost inca o decizie dura, pe care mi-am asumat-o, asa cum am facut cu toate deciziile pe care le-am luat in modesta-mi existenta, insa.....desi nu am certitudinea ca am procedat corect, totusi, dupa indelungi chibzuinte si framantari, mi-am asumat decizia.

De ce, spun acest lucru?

Tot pentru cei care n-au apucat sa citeasca comentariul pe care l-am sters ulterior, in acea noapte m-am tot gandit, DE CE, ACUM, LA 6-7 LUNI DISTANTA DE MOMENTUL IN CARE AM IESIT DIN CASA PARINTILOR MEI, CU LACRIMI IN OCHI SI CU TENSIUNEA 24 SAU 25, RUGANDU-MA LA DUMNEZEU SA NU FAC VREUN ATAC CEREBRAL, tatal meu, plange si spune ca situatia este disperata????

De ce, este situatia disperata????

De ce, este acum situatia disperata, si....nu a fost ani de zile la rand, in momentele in care ma trata cu dispret, ma sfida si imi dadea "flit" de cate ori explodam si cu disperare incercam sa-i arat ca usor dar sigur, relatia dintre mine si el, se distruge total, iar momentul in care, voi ajunge sa aplic cea mai crunta decizie, nu este departe.

Cei care mi-au citit pe vremuri blogul, stiu ca prin 2008 a mai fost un moment in care am rupt orice relatie cu parintii mei, dupa ce au refuzat sa vina la nunta surorii mele, invocand un motiv de tot rasul, cand in realitate, marea problema o reprezenta cainele lor, care....daca ar fi venit la nunta, ar fi trebuit sa ramana singur in casa vreo 2 zile. (nunta a fost facuta la munte)

Insa, ulterior, tot dupa vreo 7 sau 8 luni distanta, o persoana foarte importanta pentru mine la acel moment, a insistat atat de tare sa ma impac cu parintii mei, incat am cedat si m-am impacat. Extrem de repede, realitatea mi-a demonstrat ca a fost o imensa copilarie si naivitate din partea mea, si....din pacate, lupul isi schimba parul dar naravul ba.

Vedeti voi, poate va mai aduceti aminte cand spuneam ca, inca de la 16 ani am inceput sa muncesc, iar sintagma "Tata/mama, da-mi si mie x bani pentru y lucru", NU A EXISTAT, iar, mai mult....timp de peste 20 de ani de la acel moment, le-am satisfacut parintilor mei toate poftele si dorintele pe care le-au avut, cheltuind sute si sute de milioane, fara sa am nici cea mai mica retinere.

De iubit, n-as putea spune ca i-am iubit, pentru ca as minti...I-AM IDOLATRIZAT !!!

Da, da, da, pe parintii mei, pur si simplu i-am idolatrizat. Eram deja mare (18-19 ani), si....doar ce se intuneca afara, iar daca tatal meu nu ajungea acasa, deja simteam un "ghem" in stomac, gandindu-ma sa nu se fi intamplat ceva cu el.

In fapt, de-a lungul existentei mele, nu am avut decat o mica pretentie, atat de mica incat este si jenant s-o precizez:

MI-AM DORIT MACAR O DATA IN VIATA, SA SIMT CA INSEMN CEVA PENTRU PARINTII MEI, CA AS CONTA MACAR JUMATATE DIN CAT CONTEAZA CATELUL LOR, SAMD.

Din pacate, nu s-a intamplat asa, ci...din contra. :):):)

Azi, tatal meu plange cand vine vorba de mine, si....ma gandesc, de ce????

Aaaaaa, se gandeste ca n-o sa ma mai vada si n-o sa ma mai auda NICIODATA, asa cum i-am spus cand am iesit ultima data pe usa casei lui, cu ochii plini de lacrimi si cu gandul si ruga catre Dumnezeu sa ma calmeze si sa-mi scada tensiunea care pur si simplu explodase la 24-25. Noroc ca am avut pastilele langa mine si am reusit s-o temperez.

Da, daca tatal meu se gandeste la acest lucru, in mod clar situatia este disperata, pentru ca, cine ma cunoaste, stie ca nu ma joc cand ajung sa ma jur ca voi disparea total din viata cuiva.

Insa, ca sa ajung sa-i spun cuiva acest lucru, trebuie ca nivelul sfidarii, batjocurei la adresa mea si a nepasarii, sa depaseasca orice fel de inchipuire, pentru ca altfel, cu mine te poti certa foarte usor si tot la fel de repede sa te impaci.

Din pacate, de-a lungul vietii, au fost cateva persoane care m-au facut sa jur ca NICIODATA NU-MI VOR MAI AUZI VOCEA SI NU MA VOR MAI VEDEA, iar cel mai dureros pentru mine este faptul ca insasi tatal meu este pe aceasta lista.

Revenind, dupa cum va spuneam, acum cateva zile, dupa ce consoarta mea mi-a povestit despre vizita tatalui mei, ore la rand am fumat tigara de la tigara si m-am tot framantat, gandindu-ma ce sa fac.

Nu mi-a fost usor sa aud ca tatal meu plange cand vine vorba de mine, si....din pacate, faptul ca am un suflet mare, care ma impinge spre multa naivitate in momente in care creierul imi da solutia CORECTA, m-a facut sa ma framant ore si ore la rand, nestiind ce sa fac.

In plus, mai existau si presiunile consoartei, surorii si cumnatului meu, care insistau sa ma impac cu parintii mei.

Insa, iubitii mei, spre deosebire de alte multe momente in care sufletul a avut castig de cauza in fata CREIERULUI SI AL EVIDENTEI, de data asta, a fost invers: MI-AM ASCULTAT CREIERUL.

Da, da, da, iar argumetele au fost "garla" in favoarea deciziei de a nu ma impaca si a-mi respecta juramantul.

De ce, sa ma fi impacat cu tatal meu???? Credeti ca s-a schimbat cu ceva????

100% VA SPUN CA.....NU !!!!

Daca m-as fi impacat cu el, peste foarte putina vreme, m-ar fi tratat cu aceeasi sfidare si nepasare, mi-ar fi spus aceleasi cuvinte, ar fi avut aceeasi atitudine de care sunt satul pana peste cap.

Daca cineva ar fi avut de pierdut de pe urma IMPACARII, acela as fi fost DOAR EU.

Vedeti voi, cand alegi sa te impaci cu cineva care ti-a dovedit in dese randuri caracterul si comportamentul reprobabil, iar impacarea nu are la baza vreun interes (in cazul meu, absolut exclus, niciodata n-am facut asa ceva), nu faci altceva decat sa-ti supui sufletul la o alta dezamagire, la o alta suferinta care 100% o sa urmeze.

In momentul in care alegi sa te impaci cu cineva, ce gandesti????

Normal, firesc, iti spui: "Ok, poate ca s-a schimbat, poate ca a inteles ca a gresit, samd".

Mai mult, in acele momente ale impacarii, in suflet ti se infiripeaza din nou SPERANTA, care...din pacate, in 99,9% din astfel de cazuri, nu are absolut niciun pic de fundament.

In cazul meu, intotdeauna am visat sa am o relatie cu tatal meu, asa cum ar trebui sa fie, insa.....la un moment dat a trebuit sa accept ca pentru parintii mei, nu insemn absolut nimic, cu exceptia faptul ca pot fi o "vaca" buna de muls, atunci cand este nevoie de "finantare".

Atat tatalui meu cat si mamei mele, ani de zile la rand, le-am cerut cu disperare un moment "zero", in care sa ne privim in ochi, sa discutam ca niste oameni maturi, sa se termine pentru totdeauna cu sfidarea, incapatanarea, orgoliul, samd.

Credeti ca am avut succes???

Absolut deloc! Se sustineau reciproc, ma sfidau cu ochi senini, imi taiau vorba si imi dadeau "flit", samd....arsenalul in astfel de situatii, il cunoasteti mult prea bine.

Asa ca, de data asta, mi-am ascultat CREIERUL, desi.....imbecilul meu de suflet, atunci cand am auzit ca tatal meu plange cand vorbeste de mine, imi dicta sa dau inapoi, sa ii mai acord o sansa, sa ma impac cu el, samd.

Bineinteles ca iau in considerare sintagma "Niciodata sa nu spui niciodata", iar mie viata mi-a demonstrat fara echivoc ca este cat se poate de reala, insa......raman la parerea ca sansele ca parintii mei sa-mi mai auda vreo data vocea sau sa ma mai vada, este extrem de mica..

In general, atunci cand batjocura si dispretul la adresa mea, au depasit limite greu de inchipuit, nu mai spun si de suportat, am avut puterea sa iau decizii extrem de dure, care, chiar daca mi-au umplut inima si sufletul de sange, le-am urmat fara sa cracnesc, asumandu-mi toate consecintele.

Ar mai fi de spus ceva, deloc putin important:

TATAL MEU, NICIODATA N-O SA POATA INVOCA FAPTUL CA N-A PUTUT DISCUTA CU MINE, CA N-A PUTUT "INDREPTA" LUCRURILE, PENTRU CA, ANI DE ZILE LA RAND, CU DISPERARE AM INCERCAT SA DISCUT ATAT CU EL CAT SI CU MAMA MEA.

Asa sunt eu, ma dai afara pe usa, intru pe geam, inchizi geamul, intru pe cos, inchizi si cosul, iti dau telefoane si sms-uri pana nu-mi mai misc degetele, iti inchizi telefonul, iti dau mailuri, pana tocesc tastatura, insa....cand ajung coplesit de dispret si nepasare, DISPAR PENTRU TOTDEAUNA FARA A MAI SCOATE UN "SUNET".

In fine, asa eram candva, pentru ca acum....am ajuns o "leguma" cu ochii atintiti pe aparatul de masurat tensiunea si cu pastilele in buzunar. :):):)