UN ACT CARITABIL, SI O GRAMADA DE TEMERI.

Buna ziua, dragii mei!

Un gest de binefacere, indiferent de forma sa, ar trebui, spun eu, pe langa satisfactia de a fi adus un gram de bucurie in viata unei persoane necajite, sa confere faptuitorului, si linistea sufleteasca ca a PROCEDAT CORECT!

Nu cred sa mai reprezinte vreo noutate faptul ca, azi, din nefericire, mai mult ca niciodata, PERSOANE LIPSITE DE ORICE URMA DE CREDINTA IN DUMNEZEU, profita la maxim de pe urma mimarii unei boli, handicap, samd.

Dar, deosebit de cele precizate mai sus (desi in acelasi context), mai exista si…COPIII INSTITUTIONALIZATI! Despre acestia voi vorbi in randurile urmatoare, povestindu-va ceea ce am trait duminica trecuta.

Asadar, sambata trecuta (spre seara) l-am invitat pe unul dintre cumnatii mei (sotul surorii mele) la un pahar de votka si o “tabla”. Si cum am ales sa nu mai mergem la barul din cartier pe care-l frecventam zi de zi cu o regularitate de ceasornic, a facut ca telefonul primit (de la care a pornit tot ceea ce va voi povesti), sa ne gaseasca la mine in bucatarie, aruncand cu “zarul”.

Va spuneam de un apel telefonic primit de subsemnatul. Da! era de la unul dintre multii mei amici, care imi propunea ca a doua zi dimineata (duminica) sa-l insotesc la o casa de copii, pentru ca voia sa le cumpere niste adidasi. (stiu! se spune “pantof sport”)

Fara sa cer vreun amanunt, am spus “da”, intreband doar ora la care doreste sa ne intalnim sau, dupa cum suna propunerea sa, sa vina sa ma ia de acasa. Imediat dupa ce am inchis telefonul, cumnatul meu, auzind despre ce este vorba, INSTANT, a ales sa se alature si el respectabilei initiative. In acea noapte am stat cu al meu cumnat in fata paharului de votka, trancanind verzi si uscate dupa ce ne-am saturat de “table”, pana pe la ora 4,30 dimineata (se daduse ceasul cu o ora inainte), dar fara discutie, la ora 9 eram deja treziti, mancati, dusati si pregatiti spre a le face o bucurie acelor nepastuiti de la casa de copii.

Dupa ce amicul meu a venit si ne-a luat din fata blocului, am aflat ca urma sa ne ocupam in acea zi de 13 copilasi, cu varste cuprinse intre 5 si 12 ani. Nu mai intru in amanunte, limitandu-ma a preciza ca le-am cumparat cate o pereche de adidasi (marimile ne-au fost comunicate telefonic de catre o doamna care se ocupa de acei copilasi), un set de sosete, cateva seturi de palete si mingii de ping pong, mingii de fotbal, dulciuri, sucuri si fructe.

In momentul in care aveam carucioarele pline, a fost primul moment in care, DESI JENANT, ne-am pus intrebarea: Bai, noi le-am cumparat, dar oare vor ajunge toate la acei copii? Pusa intrebarea, si fireste, neajungand la un raspuns CLAR, ne-am decis sa nu predam tot ceea ce cumparasem la “gramada”, ci sa le impartim in 13 pungi, urmand sa le oferim personal fiecarui copilas.

Zis si facut! Dupa ce au fost gata cele 13 pungi, si am trecut pe la o cofetarie de unde am cumparat cateva platouri cu prajituri, ne-am indreptat cu pasi grabiti (evident…”motorizati”) catre acea casa de copii.

Din nou, nu mai intru in amanunte, rezumandu-ma sa precizez ca, NU NUMAI EU, ci toti trei, cand am plecat de la acea casa de copii, aveam aceeasi stare de neliniste, si ne pusesem aceeasi intrebare:

DE CE NU S-AU BUCURAT ACEI COPII CAND, PERSONAL, LE-AM IMPARTIT PUNGILE PREGATITE???

Este absurd sa crezi ca niste COPII INSTITUTIONALIZATI, atunci cand primesc adidasi noi, sosete, seturi de palete si mingii de ping pong, mingii de fotbal, sucuri, banane, portocale, dulciuri si prajituri…nu au in ochi acea “sclipire” pe care orice copil o are in astfel de cazuri, cu atat mai mult niste copii necajiti ca ei!

DE CE NU LE-AM VAZUT IN OCHI ACEA BUCURIE???

Baietelul meu, care este un super rasfatat, si caruia nu i-am refuzat absolut nicio dorinta din cate a avut (si nu putine, si nici ieftine), DACA AS FI MERS ACASA SI I-AS FI DARUIT ACEA PUNGA PE CARE AM DAT-O FIECARUI COPIL DE LA ACEL STABILIMENT, sunt 100% convins ca s-ar fi bagat cu totul in ea, scotocind si tipand de bucurie! Indiferent cat de rasfatat este!
Nu exista! Orice copil, atunci cand primeste o punga cu daruri, nu are cum sa nu se bucure, si sa nu-i vezi in ochi acea “sclipire” de bucurie!

DE CE NU AM VAZUT ASA CEVA IN OCHII NICIUNUIA (!!!) DINTRE ACEI COPII?

In contextul mentionat mai sus, DESI NU AM VOIT, ne-a fost imposibil sa nu ne gandim, sau sa nu ne punem intrebarea, DACA DARURILE FACUTE ACELOR COPII, vor ramane la ei, si nu cumva, dupa plecarea noastra, cele doua doamne care se ocupa de ei, sa le fi luat o buna parte dintre ele???
DE CE NU S-AU BUCURAT COPIII? Ochii si comportamentul acestora, total apatic, ni s-a parut foarte ciudat!

P.S. Temerile au prins din ce in ce mai mult contur, avand in vedere ca, respectivul stabiliment, desi initial am crezut ca apartine STATULUI, in realitate, era un STABILIMENT PRIVAT, iar micutii, desi proveneau de la o casa de copii, fusesera luati in grija de o persoana privata. (uite ca nu stiu cum se numeste procedura)