.

.

.

.

.

.
DACA AI INTRAT PRIMA DATA PE ACEST BLOG, ITI UREZ "BUN VENIT" SI NU UITA CA:

a) parerea despre un blog, nu ti-o poti "contura" citind in fuga 3 randuri dintr-un comentariu, cum nici o carte n-o poti cataloga dupa coperti.

b) in partea dreapta vei gasi ARHIVA BLOGULUI de unde poti alege oricare din cele peste 800 de comentarii scrise de catre subsemnatul in ultimii 7 ani.

c) daca, citind, constati ca nivelul tau intelectual depaseste cu mult nivelul acest blog, poti posta orice parere, insa....in final, n-ar fi rau a te gandi sa aduci ca ultim argument irefutabil, blogul tau, aratand atat subsemnatului cat si celor care-mi citesc blogul, cum arata un blog de "calitate". Desigur, cunosti faptul ca, puterea exemplului poate fi extrem de convingatoare.

.

.

marți, 5 septembrie 2017

LA MIEZUL NOPTII, LANGA UN BLOC DIN CARTIERUL MILITARI.

Buna seara, din nou!

Iata-ma ca, la cateva ore distanta, o fac, din nou! SCRIU....

Nu ma intrebati, de ce, insa, in timp ce eram la bar cu baietii si ma uitam la mizeria de meci (Muntenegru - Romania), mi s-a facut un dor nebun de casa parinteasca. Aproape ca mi-au dat lacrimile.

Asa ca, m-am ridicat de la masa, m-am urcat in masina si, in viteza maxima, m-am indreptat spre....Militari.

Am tras masina in spatele blocului (acum este parcare, dar, acum 30 de ani, era terenul unde jucam fotbal) si privesc balconul de unde, tatal meu, acum cativa zeci de ani, ma privea cum jucam fotbal.

La naiba! Imi dau lacrimile! Si nu vrea sa plang!

Mi-e dor de mama! La fel as putea sa spun si despre tata, pentru ca, desi, inca traieste, ESTE CA SI CUM, NU O FACE! Stiti ca este bolnav de Alzheimer, in ultima faza.

Daca ar fi fost deschis cimitirul de la capatul cartierului Militari, unde se "odihneste mama", as fi mers la mormantul ei, sa vorbesc cu ea.

La naiba! Nu am ce face! Macar, lacrimile care-mi curg, ma descarca!

Cinci ani nu am vorbit cu mama. Niciun cuvant. Culmea, ultimii din viata ei...

Am sa ma intreb toata viata, de ce, ca mama a mea, desi stia cat o iubesc, M-A IMPINS SA-MI ACTIVEZ CEA MAI CRUNTA ARMA PE CARE O AM, DE UNDE, NU POATE URMA DECAT TACEREA ABSOLUTA?

Acum, tatalui meu, ii gasesc o scuza. Boala Alzheimer explica toate conflictele crancene pe care le-am avut cu el, inca de acum, 20-25 de ani.

Dar, mama? Pe mama nu o pot intelege! Culmea! Ea ma cunostea foarte bine, stia ca sunt leu cu ascendent in scorpion, iar cand mi se pune "pata", urmeaza tacerea deplina.

Uite ca, acum, sunt sigur ca, si eu si ea, REGRETAM!

Nu stiu daca ma aude, din ceruri, dar, raman cu speranta.

Mi-e dor de ea!

Cand eram mic (10-15 ani) si abia asteptam s-o vad cum vine de la serviciu, iar in caz ca intarzia, incepeam sa ma ingrijorez, nu as fi crezut, vreodata, SA AJUNG SA NU MAI VORBESC CU EA, ANI DE ZILE!

Desi, nu pare, mi-am iubit enorm mama! Culmea! Am fost genul de copil care NU A CERUT SI NU A BENEFICIAT (asa cum face, cu mine, baiatul meu), ci care A DAT SI A OFERIT ENORM!

Doar eu si Dumnezeu stim cat de mult mi-am iubit mama! Enorm!

Dar, desi am iubit-o enorm, nu am reusit sa ma abtin a face, ceea ce, ajuns la limita limitei absoluta a rabdarii, fac intotdeauna....

Asa s-a nimerit! Sa se intample sa nu mai mai vorbesc cu ea, exact in ultimii ei ani din viata.

Nu am cheile de la apartamentul unde am copilarit (sincer, nici nu stiu pe unde sunt, probabil ca, la sora mea), pentru ca, daca le-as fi avut, as fi urcat pana sus, poate chiar as fi dormit in noaptea aceasta in patul mamei mele.

Accept ca am reactii extreme, pe care majoritatea oamenilor nu le au, dar, am fost impins, ani de zile, catre cea mai crunta decizie pe care o puteam lua...

Culmea este ca, desi, astazi, cand mama nu mai este, stau in spatele blocului, in masina, si privesc cu durere spre apartamentul copilariei mele, daca s-ar repeta istoria, din pacate, LA FEL AS REACTIONA!

Asa sunt construit! Nu ma pot schimba! Din pacate, am aplicat "tacearea absoluta" si cu mama mea. Dar, cu toata responsabilitatea si fara a dori sa-mi gasesc scuze penibile, NU EU AM FOST VINOVAT!

Da! Posibil ca, acum, cand mama nu mai este, subconstientul meu sa doreasca a-si gasi scuze pentru reactia extrema pe care am avut-o in primavara lui 2011.

M-am gandit in ultimele luni, de cand mama a murit, de zeci de ori la acele momente, si, din pacate, DECIZIA A FOST CORECTA! Altfel, pur si simplu, eram calcat in picioare! Indiferenta era uriasa!

Am incercat sa vorbesc cu mama de zeci de ori! Degeaba! Mi-o taia scurt, intrebandu-ma "D-asta m-ai sunat?" sau..."D-asta ai venit la mine".

Mama stia cat de mult o iubesc! Mai mult, stia tot ceea ce facusem pentru ea. Repet! Sunt copii care cer si beneficiaza (cum este fiul meu, si prost il invat) si copii care nu au cerut niciodata nimic, iar cand s-au facut mari, AU DAT TOTUL!

Dar, indiferenta ei fata de mine si fata de tot ceea ce faceam pentru ea, tocmai pe acest lucru se baza: CA, ERA MAMA!

Asa a fost sa fie! Pacat...

AM IUBIT-O ENORM! NUMAI DUMNEZEU STIE!

Inchei aici! Mai privesc inca o data spre aparatamentul in care am copilarit si ma intorc in Titan. O sa ma linisteasca drumul!

Bineinteles, DOAR O PARERE!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu