.

.

.

.

.

.
DACA AI INTRAT PRIMA DATA PE ACEST BLOG, ITI UREZ "BUN VENIT" SI NU UITA CA:

a) parerea despre un blog, nu ti-o poti "contura" citind in fuga 3 randuri dintr-un comentariu, cum nici o carte n-o poti cataloga dupa coperti.

b) in partea dreapta vei gasi ARHIVA BLOGULUI de unde poti alege oricare din cele peste 800 de comentarii scrise de catre subsemnatul in ultimii 7 ani.

c) daca, citind, constati ca nivelul tau intelectual depaseste cu mult nivelul acest blog, poti posta orice parere, insa....in final, n-ar fi rau a te gandi sa aduci ca ultim argument irefutabil, blogul tau, aratand atat subsemnatului cat si celor care-mi citesc blogul, cum arata un blog de "calitate". Desigur, cunosti faptul ca, puterea exemplului poate fi extrem de convingatoare.

.

.

sâmbătă, 18 martie 2017

ITI MULTUMESC, MAMA! DUMNEZEU SA TE ODIHNEASCA!

Astazi, nu voi putea spune "Buna dimineata, dragii mei".


Este trecut de ora 5,30 dimineata. Ma aflu pe holul Spitalului Municipal. Verdictul primit acum cateva minute a fost clar, sec, fara urme de speranta:

"Mama dvs. mai are cateva ore de trait. Nu mai avem ce sa-i facem"

Numai de acest lucru nu aveam nevoie, acum, in aceasta saptamana, in care abia m-am tarat dupa ceea ce am patit duminica trecuta.

Aseara (vineri), abia ma intorsesem de la spitalul unde resusisem sa fac angio RMN-ul, cand am primit un telefon de la sora mea, care ma anunta ca, mama, nu este bine deloc, nemaiputand sa vorbeasca.

Cum am aflat, m-am aruncat intr-un taxi si am mers in Militari, la parintii mei. Mama era foarte rau, asta se vedea, fara a fi medic. Nu mai putea sa vorbeasca, nu ma mai recunostea si abia respira.

Am ingenunchiat langa patul ei, i-am luat mana in mana mea si m-am bucurat ca am ajuns la timp, in casa parinteasca, sa mai pot trai cateva clipe langa ea.

Sunt sigur ca nu a fost cea mai buna mama din lume, cum sunt sigur ca, nici eu, nu sunt cel mai bun tata din lume, dar, daca toata viata mea am fost un om corect 100%, netendandu-ma, nici macar o data, sa intru in "smecherii", acest lucru il mostenesc de la MAMA MEA!

Mama nu a iubit banii niciodata! Desi, daca ar fi intrat in "smecherii" (doar lucrase in comertul exterior) ar fi putut sa aiba foarte multi bani.

Aseara, stateam in genunchi langa patul ei, constient fiind ca este ultima data cand am acesta ocazie, si in gand, ii multumeam pentru educatia pe care mi-a dat-o!

Pana sa vina salvarea si pompierii care au transportat-o la spital, am apucat sa fac o poza. Probabil, o ultima poza cu mama mea, in viata!


Dupa ce au luat-o la spital, pana a venit un prieten sa ma ia cu masina (eu, renuntand momentan la condus, avand in vedere gravele problemele medicale avute duminica trecuta), am simtit nevoia sa ma plimb prin apartamentul saracacios al parintilor mei. Si, cu fiecare pas pe care il faceam, mi se derulau prin fata ochilor zeci de ipostaze ale copilariei si adolescentei traite in acel apartament.

Paseam in camera mea, si imi aduceam aminte de fotbalul jucat cu nasturi pe o planseta ce reprezenta terenul de fotbal, impreuna cu toti baietii de pe scara, atunci cand aveam 9-10 ani. Apoi imi aduceam aminte de zecile de nopti de poker jucate in acea camera (pe la 20-22 de ani), cu prietenii din cartier, la care, nu o data, a participat si tata, si unde, taiam fumul de tigara cu "cutitul".

Paseam pe holul de la intrare (lung de cativa metri) unde, atunci cand eram copil, ma jucam cu mingea.

Paseam in bucataria unde, Dumnezeule, zeci de ani, seara de seara, fara exceptie, parintii mei beau o cana cu cafea si stateau de vorba pana noaptea tarziu. Sau de momentele in care ne adunam cu totii in aceeasi bucatarie, jucand "Macao", "Nu te supara frate", "Bunul gospodar", iar mai tarziu, cand m-am marit...rummy. Sau de zecile de ani in care, negresit, de Paste si de Craciun, mama facea cozonaci.

Paseam in sufrageria care, in 1991, a gazduit zeci de invitati la bairamul dat cu ocazia majoratului. Deasemenea, priveam spre locul in care, an de an, impodobeam bradul de Craciun. Apoi, am dat cu ochii de o poza. La naiba! Ce repede trec anii! Se intampla, acum vreo 6 ani.


Paseam in camera surorii mele, si imi aduceam aminte cum, pusti fiind (18-20 de ani), dupa ce pierdeam la pacanele, ma duceam la ea sa ma imprumute cu ceva bani. (ca sa mai joc, evident)

Paseam in baie, si imi aduceam aminte de zilele cand veneam lesinat de obosit si leoarca de transpirat de la fotbal (14-15-16 ani), aruncandu-ma direct in cada de baie.

Paseam prin tot apartamentul acela, saracacios, de cartier, si plangeam aducandu-mi aminte zeci de clipe minunate ale copilariei si adolescentei.

Toate averile lumii si tot confortul existent, daca le-as avea vreodata, nu vor putea compensa minunatele clipe traite de-a lungul copilariei si adolescentei mele, in acel apartament, modest, de cartier.

Tata, saracu', se uita mirat la mine si ma intreba ce caut. Nu mai intelege nimic din ceea ce se intampla in jurul sau. Boala Alzheimer este neiertatoare. Mama, fusese luata la spital, sub ochii sai, de catre pompieri, si el ma intreba unde a disparut nevasta lui, pentru ca nu a mai plecat niciodata la acea ora tarzie.

Cand am plecat la spital dupa mama, tata ma intreba "Mami se va intoarce maine acasa, nu?"

Ce puteam sa-i spun? I-am spus "Da, tata! Maine se va intoarce acasa".

Mama nu m-a recunoscut, acum jumatate de ora, cand am reusit sa intru in camera de "Urgente majore", si ajungand langa patul ei, i-am vazut corpul slabit, agonizand, cu masca de oxigen pe figura si cu aparatele de monitorizare care, in ciuda "sustinerii" administrate intravenos, se incapatanau sa arate o tensiune arteriala de 6. Am mangaiat-o pe cap si am pupat-o pe frunte. Foarte probabil, a fost ultima data cand am mai avut aceasta ocazie, cu mama in viata.

Cand termin acest comentariu, MAMA MEA ISI TRAIESTE ULTIMELE ORE ALE VIETII!

Iar, eu, fiul ei, scriu si plang pe un scaun din holul Spitalului Municipal! Mi-as dori sa stie ca, TOATA VIATA, II VOI FI RECUNOSCATOR PENTRU CINSTEA SI CORECTITUDINEA PE CARE O MOSTENESC DE LA EA!

Bineinteles, DOAR O PARERE!

Un comentariu:

  1. Imi pare rau ca treci prin astfel de momente. Nimic din ce as putea spune nu ar putea schimba ceea ce simti cand pierzi un parinte, doar timpul poate estompa durerea. Sunt alaturi de tine cu gândul.

    RăspundețiȘtergere