.

.

.

.

.

.
DACA AI INTRAT PRIMA DATA PE ACEST BLOG, ITI UREZ "BUN VENIT" SI NU UITA CA:

a) parerea despre un blog, nu ti-o poti "contura" citind in fuga 3 randuri dintr-un comentariu, cum nici o carte n-o poti cataloga dupa coperti.

b) in partea dreapta vei gasi ARHIVA BLOGULUI de unde poti alege oricare din cele peste 800 de comentarii scrise de catre subsemnatul in ultimii 7 ani.

c) daca, citind, constati ca nivelul tau intelectual depaseste cu mult nivelul acest blog, poti posta orice parere, insa....in final, n-ar fi rau a te gandi sa aduci ca ultim argument irefutabil, blogul tau, aratand atat subsemnatului cat si celor care-mi citesc blogul, cum arata un blog de "calitate". Desigur, cunosti faptul ca, puterea exemplului poate fi extrem de convingatoare.

.

.

luni, 13 martie 2017

IERI, AM VAZUT MOARTEA CU OCHII!

Buna seara, dragii mei!

Ieri, AM VAZUT MOARTEA CU OCHII. Si a fost absolut ingrozitor. In aproape 44 de ani, nu am simtit niciodata, cum "glontul", mi-a trecut mai aproape de cap.

Totul a inceput, ieri, dupa pranz, cand, dupa ce m-am trezit, ajuns in bucatarie, am mancat o bucatica de covrig si am apucat sa beau un pahar cu apa.

Apoi, deodata, fara vreun semn prealabil, am simtit cum nu mai vad clar (3 astfel de episoade, mai avusesem si pe parcursul zilei de sambata, dar imi reveneam dupa 1 minut), cum incep sa ametesc, sa-mi amorteasca toata mana stanga, cea drepta, obrajii, barbia, buzelele si picioarele. Cu un ultim efort, am reusit sa strig la baietelul meu s-o cheme pe ma-sa si, fiind 100% sigur ca ma voi prabusi, m-am asezat in fund langa un scaun din bucatarie. A fost chemata salvarea, care a venit foarte repede (maximum 10 minute), dar intre timp starea mea se inrautatise grav. Nu mai puteam sa vorbesc, iar tot corpul, de la fata si pana la picioare imi era pur si simplu paralizat.

Nimic din corpul meu nu parea ca ma mai asculta, ajungand sa urinez inconstient.

In acele momente am fost sigur ca voi muri, si ma innebunea gandul ca acest lucru se va intampla sub ochii baietelului meu care, vazandu-ma intins pe jos in stare de inconstienta aproape 100% (doar auzul imi mai ramasese functional) plangea de mama focului.

Echipajul primei salvari care a ajuns, a reusit sa-mi introduca o branula in vena, sa-mi ia tensiunea arteriala care explodase la 190/100, greu, foarte greu, a reusit sa ma faca sa pot lua o pastila (corpul meu era ca o carpa, ei imi tineau capul si ma miscau, eu neputand sa-i ajut cu nimic), mi-a fost facut un EKG, si s-a suspicionat ca am facut atac cerebral. Mi-a fost pusa masca de oxigen pe nas si s-a chemat si al doilea echipaj de ambulanta care, la fel, a venit imediat, hotarandu-se transportarea mea la spital.

Dar, cum sa ma transporte, avand in vedere ca eram prabusit in bucatariei, iar greutatea mea bate spre suta de kg?

Ii auzeam cum se sfatuiau ce sa faca, parte dintre ei sustinand ca trebuie sa cheme pompierii, iar altii sustinand ca nu mai este timp de pierdut, ca mai degraba, ar trebui gasiti niste vecini care sa ii ajute sa ma transporte (cu ajutorul unei targi, din aceea, din panza) la ambulanta.

Am avut noroc cu niste baieti din bloc, care se intorceau de la fotbal, cu ajutorul carora am fost transportat la ambulanta.

Nu vedeam nimic, pentru ca nu puteam deschide ochii, stiu doar ca, atunci cand am ajuns afara si pana sa ma bage in ambulanta, tremuram din toate madularele, pentru ca eram und tot (tricoul de la transpiratie si sortul si ciorapii de la faptul ca urinasem datorita starii de inconstienta pe care o avusesem).

Drumul pana la Spitalul Pantelimon (pentru ca, acolo m-au dus, fiind cel mai aproape de casa mea) mi s-a parut o vesnicie, iar imediat ce am ajuns acolo, m-am bagat la computer tomograf si mi-au luat analize de sange.

Greu, extrem de greu, dupa cel putin o ora, am reusit sa deschid ochii, si perfuziile pe care mi le-au administrat, timp de vreo 2-3 ore, au reusit sa ma echilibreze.

Din fericire, computerul tomograf a aratat ca nu prezentam sangerari in interiorul capului si nici cheaguri de sange, iar EKG-ul facut la spital (al doilea, pentru ca imi mai facusera inca unul, acasa), nu arata vreo dereglare a functionarii inimii.

Avand in vedere ca prezint un pseudoanevrism cerebral (2,6 mm), s-ar fi impus si o angiografie, dar Spitalul Pantelimon nu detine un astfel de aparat, asa ca, in zilele urmatoare, pe langa un set foarte laborios de analize de sange, consultarea unui neurolog (pentru ca, fara doar si poate, din nou, sistemul meu nervos a cedat), voi merge la alt spital sa fac angiografia cerebrala.

Fratilor, poate nu ma credeti, dar ceea ce am trait ieri, indiferent cat m-as chinui sa redau prin cuvinte, nu pot descrie cu adevarat ceea ce am simtit!

Poate ma insel, DAR AM SIMTIT MOARTEA EXTREM DE APROAPE, mai ales in momentul in care, aveam tot corpul paralizat, gura inclestata si imposibilitatea articularii vreunui cuvant, inima care imi bubuia in piept, sufocarea cu care ma luptam, nu mai spun de momentul in care am simtit ca urinez inconstient.

O unica groaza aveam, si pentru asta m-am rugat tot timpul lui Dumnezeu (am spus Tatal Nostru continuu, in gand), SA NU MOR SUB OCHII BAIETELULUI MEU, care plangea in hohote.

Bineinteles, DOAR O PARERE!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu